Ștefan Octavian Iosif, personalitate multiculturală

Autor:Alexandru Balaci

Context

Ştefan Octavian Iosif, (Șt.O.Iosif) poet şi traducător, custode de muzeu, a văzut lumina zilei la 11 octombrie 1875, la Braşov. Primește numele Ștefan Octavian și crește în familia profesorului licențiat în filologie la Leipzig și a Paraschivei, născută Mihălțeanu, nepoata lui G. Munteanu, primul traducător al „Suferințelor tânărului Werther” în limba română. La șase ani, copilul, pentru a fi cât mai aproape de casă, este înscris la o școală de fete. Adoră natura și muntele Tâmpa îi este loc de joacă. În anul 1882 vede spectacolul de operetă „Crai nou”, a lui Ciprian Porumbescu. Este profund impresionat, participă la repetiții, învață rolurile și se declară cucerit de farmecul teatrului. Din 1885 studiază la „Gimnaziul mare public român”, o instituție cu programă umanistă, unde învață temeinic latina, franceza și maghiara. Peste ani, va traduce din toate aceste limbi. Debutează cu o poezie despre Mihai Viteazul, într-o culegere editată de Ioan Pop-Reteganul în 1888, ,,Povești ardelenești”. Peste un an întreaga familie se mută la Sibiu, unde, în lipsa unei școli românești care să corespundă pregătirii lui, este înscris în clasa a V-a a liceului maghiar. Continuă să scrie versuri melancolice, începe chiar și o dramă cu temă istorică. Pe care însă nu o va termina niciodată.

În 1891 înființează o societate literară, unde se citeau opere ale scriitorilor români, îndeosebi poeme ale lui Mihai Eminescu. Când tatăl său părăsește Sibiul pentru a se transfera la Turnu-Măgurele, Ștefan Octavian Iosif alege să se înscrie la liceul particular „Lumina” din București, continuând să scrie. În perioada aceasta apare la Craiova, în „Revista școalei” o poezie, ,,Izvorul” și reușește o splendidă traducere a baladei ,,Craiul fetelor” a lui Goethe. Se înscrie la liceul „Gheorghe Lazar”, colaborează cu ,,Adevărul”, unde i se publică atât versuri cât și proză. Vlahuță și Urechia îl fac un vrednic colaborator al revistei „Viața”, în care publică săptămânal traduceri sau poezii proprii. La bacalaureatul în 1895 și apoi este admis la Facultatea de Litere și Filosofie din București, la secția de Filosofie. Publică în continuare în ,,Viața” și în ,,Gazeta săteanului”, fără  să meargă la facultate. Se angajează în 1896 la Ministerul Domeniilor, fiind copist, apoi I.L. Caragiale îl ia secretar, poetul fiind extrem de uimit și de încântat de atmosfera literară din jurul dramaturgului.

Este colaborator la revista „Epoca literară”, corector și traducător, publicând și prima sa carte de traduceri, ,,Apostolul și alte poezii”. În 1897 Stefan Octavian Iosif colaborează Iași la unul dintre ziarele orașului, în timp ce lucrează pentru profesorul H. Tiktin. Când revine în București, publică o altă culegere de traduceri, ,,Poezii alese” și imediat vede lumina tiparului și primul său volum de poezii originale, intitulat ,,Versuri”. În 1898 își leagă numele de înființarea revistei „Floare-albastră”.

Au urmat volumele: ”Versuri” (1897); „Patriarhale” (1901); „Poezii. 1901-1902” (1902); „Credinţe” (1905); „Din zile mari” (1905); „Zorile” (1907); „Legenda funigeilor” (1907) – poem dramatic, scris în colaborare cu D. Anghel; ”Poezii. 1893-1908” (1908); „Cometa” (1908) – scris în colaborare cu D. Anghel; „Caleidoscopul lui A. Mirea” (în colaborare cu D. Anghel, I-II, 1908-1910); „Carmen saeculare” (1909) – poem istoric, scris în colaborare cu D. Anghel; „Cireşul lui Lucullus” (1910) – schiţe, în colaborare cu D. Anghel; ”Portrete” (1910) – scris în colaborare cu D. Anghel; „Cântece” (1912).

Considerat reprezentant al sămănătorismului, autorul este preocupat în poeziile sale mai puţin de tratarea unor teme specifice – satul, dezrădăcinarea, istoria, el creând de fapt o poezie de atmosferă, foarte sensibilă. ”Departe de a-l modela în vederea identificării lui cu doctrina, ”Sămănătorul” îşi găseşte în Şt. O. Iosif poetul ideal, de perfectă expresie a tendinţelor sale. (…) Simţirea trecutului şi a valorilor sale morale a fost pentru Iosif altceva decât o dogmă: un act natural, fiziologic, ca respiraţia. Caracterul firesc şi sinceritatea poeziei sale, saturată de tradiţionalism, în afară de orice spirit programatic, sunt indiscutabile”, arăta criticul literar Şerban Cioculescu, potrivit lucrării „Dicţionarul general al literaturii române” (Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005). A tradus mult, din H. Heine, P. Verlaine, W. Goethe, F. Schiller, H. Ibsen, Al. Petofi, R. Wagner, W. Shakespeare, Corneille, La Fontaine ş.a., traducătorul de poezie Şt.O. Iosif fiind unanim elogiat.

Prietenia cu Dimitrie Anghel

Șt. O. Iosif și Dimitrie Anghel s-au cunoscut la Paris, în 1901, unde se aflau la studii. Temperamente total diferite, aveau totuși câteva trăsături care îi uneau: amândoi erau poeți, nutrind o mare sete de instruire și afirmare literară, și amândoi erau – structural vorbind – niște visători și niște romantici. Deși psihologic se deosebeau, în plan mai larg se întâlneau și se „completau” în chip fericit: pe când interiorizatul Șt. O. Iosif se simțea atras de exuberantul Anghel, acesta din urmă afla în persoana delicatului Iosif un fel de „reper” literar și temperamental, de care avea nevoie. Fiind și apropiați ca vârstă (Iosif avea 26 de ani, iar Anghel 28), cei doi s-au împrietenit. O relație benefică și pentru literele românești. Și-au luat un pseudonim – A. Mirea – sub care au început să publice lucrări originale și numeroase traduceri din literatura franceză, ajungând în cele din urmă să semneze împreuna celebrul Caleidoscop al lui A. Mirea, volum apărut în 1908 și comentat de critica și istoria literară, atât la apariție, cât și mai târziu.

Din păcate au iubit aceeași femeie, pe poeta și prozatoarea Natalia Negru. Aceasta s-a căsătorit în 1904 cu Șt. O. Iosif, cu care a avut o fiică, pe Corina. În 1910 relațiile dintre soți se răcesc și, în 1911, cei doi divorțează. Natalia Negru se recăsătorește în 1911 cu Dimitrie Anghel, care va muri de septicemie în 1914, în urma unei tentative nereușite de sinucidere prin împușcare, după ce își împușcase soția într-o criză de gelozie. Natalia Negru a supraviețuit și a trăit aproape încă 50 de ani. Șt. O. Iosif a murit în spital, în urma unei congestii cerebrale, la 22 iunie 1913.

Bibliografie

Calendar Rador

https://www.lecturadigitala.ro/ro/articole/biografii/128-stefan-octavian-iosif

https://historia.ro/sectiune/general/triunghi-amoros-fatal-poetii-st-o-iosif-si-2283742.html