După anii în care partidele de opoziţie fuseseră interzise (dictatura regală a lui Carol, 1938-1940, dictatura militară a lui Ion Antonescu, 1940-1944), speranţa unei vieţi democratice normale a renăscut la 23 august 1944. Trebuia luptat pentru ea, în condiţiile ocupaţiei sovietice şi ascensiunii comuniştilor comandaţi de la Moscova. Dornici de acţiune, tinerii liberali au dus lupta anticomunistă cu mare entuziasm. Politica se făcea adesea în stradă, cu manifestaţii violente, răspândire de manifeste, propagandă şi anti-propagandă. Toate eforturile tinerilor liberali şi ţărănişti s-au dovedit a nu avea sorţi de izbândă: Stalin hotărâse deja soarta României şi avea şi acordul Occidentului.
Maria Matilda Ţeţu era fiica prof. dr. Ioan Ţeţu – ORL-ist, o personalitate a medicinei româneşti – şi verişoară primară cu Remus Ţeţu, fruntaş al Tineretului Liberal. Maria a făcut parte din cercul liberal al studenţilor de la Facultatea de Drept, un grup foarte puternic şi bine organizat în anii 1945-1947.
„În facultate s-a creat imediat un pol liberal”
„23 august 1944 a deschis porţile, credeam noi atunci, libertăţii şi revenirii partidelor la putere. Eu, fiind studentă din ’43, deci anul 1, primul an n-a contat, politic n-am avut [activitate]… După 23 august, imediat după bombardamente, imediat după ce s-au liniştit toate […] şi s-a clarificat situaţia, primul lucru, s-au deschis uşile partidelor şi… partidele istorice, s-au deschis cele trei partide – să încep, din politeţe, cu ţărăniştii, apoi liberalii şi social-democraţii lui Titel Petrescu. Fiecare a crezut atunci că vom reîncepe o epocă nouă a acestor partide, modernizându-le şi aducând viaţa la zi.
Noi eram plini de entuziasm şi în facultate s-a creat imediat un pol liberal, cu studenţi ceva mai mari decât noi, cu doi ani înainte şi chiar mai mult. Printre primii, chiar primii care au luat legătura, a fost Nelu Săndulescu, era dintre cei mai mari – erau mai mari chiar şi decât Radu Câmpeanu, erau cu vreo doi ani, cred, înainte – Nelu Săndulescu şi Remus Ţeţu. Şi pe urmă a intrat Radu Câmpeanu cu gaşca lui de prieteni şi de colegi şi noi eram în urmă.
A fost o etapă tranzitorie care a durat din ’44 până în ’47. Într-adevăr, a fost o naivitate a noastră, a românilor de-atunci, să credem că ei [comuniştii] se vor mulţumi la stadiul la care credeam noi, adică de-a face parte dintr-o conducere de-aceasta de învingători, dintr-o formaţie de-asta de învingători, dar fără să distrugă [viaţa de până atunci], cum am crezut noi. [Totul] era deosebit de… sensibil, eram toţi cu nervii intinşi şi cu starea sufletească aşa… eram toţi cu <sufletul la gură>, cum se spune, pentru că se simţea în aer că se va întâmpla ceva, dar noi totuşi am crezut că lucrurile vor lua o altă întorsătură şi n-am prevăzut faimoasa conferinţă [de la Ialta] în care s-a împărţit lumea în două. ”
„Toată această elită era la liberali”
„Pe dumneavoastră ce anume v-a atras la Partidul Naţional Liberal? Tradiţia de familie?…
Tatăl meu, deşi era ardelean şi se cunoştea bine cu [Corneliu] Coposu – el chiar i-a reproşat că, ardeleni amândoi [fiind]… ei se cunoşteau încă din timpul Primului Război Mondial din Ardeal – şi [i-a reproşat] că a venit la liberali şi nu s-a dus la ţărănişti. Era, într-adevăr, membru al Partidului Naţional Liberal, l-au atras liberalii prin felul lor de-a fi, prin seriozitatea şi cumsecădenia lor şi a avut ocazia să-i cunoască şi pe Dinu Brătianu şi pe George Brătianu şi mulţi care erau: profesorul Papacostea, profesorul Costinescu – care era un medic mare – şi profesorul Danielopol. Adică era o elită şi toată această elită era la liberali, aşa a fost!… Aşa i-am prins şi eu, aşa-i ştiu…
Deci, în ce priveşte alegerea dumneavoastră, motivul era acesta…
Şi motivul, ce să spun, că mi-a plăcut întotdeauna o viaţă de oameni echilibrată şi normală. Eu consider că tot ce a adus regimul comunist a fost anormal, […] a produs atâta rău şi atâta durere şi atâta dezechilibru în omenire! […] Iar liberalii prezentau o clasă de politicieni pregătiţi, erau foarte bine pregătiţi profesional, erau toţi cu studii în străinătate, vorbeau limbi străine, se prezentau impecabil – impecabil se prezentau! Şi aveau o amabilitate… când stăteau de vorbă cu dumneata, numai dumneata existai pentru ei în clipa aia, aveai impresia că nu mai vede nimic în jur, îţi acorda o atenţie extraordinară. Şi de o politeţe neînchipuită! Şi toate acestea erau, cum să spun, trăsături de natură să te cucerească. Şi, pe urmă, ţineau o viaţă echilibrată, era o viaţă normală, fiecare muncea în domeniul lui, de la intelectual până la muncitor. Şi banii toţi erau ai lui, toţi aveau case, toţi aveau… erau bine îmbrăcaţi, mâncarea era ieftină, o viaţă extraordinar de bună şi de bogată!
Dar când dumneavoastră aţi intrat în partid, în 1945, mai putea fi vorba de o viaţă normală şi echilibrată?
O să vi se pară curios, începuseră oarecum… românii sunt descurcăreţi şi au o fire bună. Adică, în momentul când au văzut că niţel s-au liniştit apele, au început să-şi vadă de treburile lor. Şi viaţa, cumva, îşi luase un anumit curs… Atât cât se putea după un război. Şi rigorile mari ale războiului, noi nu le-am avut, aşa a fost situaţia atunci.”
Organizaţiile de sector
„După ce m-am înscris, s-au format, mă rog, sectoarele. Eu eram la sectorul 1, tot aici locuiam şi ne întâlneam în casa Alexandrinei Cantacuzino de pe [strada] Maria Rosetti, care a fost donată de ea Partidului Naţional Liberal. […] Noi acolo ne întâlneam… care se deschidea în parcul Ioanid. Şi venea foarte multă lume, asta vroiam să spun. Şi veneau foarte multe fete tinere, dar nu s-au înscris.
Deci veneau şi simpatizanţii…
Mulţi!… La aceste întruniri – să le spun şedinţe dacă vreţi, dar am luat oroarea cuvântului <şedinţă> – mă rog, aceste întâlniri pe care le aveam… era plin! Dar erau simpatizanţi. Şi erau discuţii foarte interesante. […] Sensul discuţiilor era că noi trebuie să ne formăm o viaţă care să revină – pentru că noi toţi eram, ai regimului [democratic] care a fost! Eram născute în acel <regim burghezo-moşieresc>… Şi nu se discuta decât despre situaţia asta şi despre rege, regele avea o trecere nemaipomenită! Regele era al generaţiei noastre…”
Dinu Brătianu „era un mare senior”
„Vă amintiţi, la aceste şedinţe venea şi Dinu Brătianu, vă vorbea?
Era aşa: acest imobil avea un demisol şi un parter frumos, o casă boierească din aceasta, mare, şi cu un hol imens şi cu nişte birouri pe partea stângă. Şi noi, când intram, aveam camera de şedinţă la demisol. Frumos, tot, cu geam sus, spre parc şi nu ştiu ce, dar era la demisol. Dar sigur că noi circulam, nu stăteam acolo şi când intram în hol cu toţii erau uşile mari deschise pe hol şi el era la masa, acolo. Era un om foarte amabil şi plăcut şi… aşa, emana bunătate din el. Era blând şi… un mare senior era!… Foarte frumos şi foarte moale, aşa, foarte blând [ne întreba]: <Ce faceţi voi, dragă? Şi ce-aţi mai făcut? Ia spuneţi… Ia veniţi încoace!…> şi ne chema acolo şi stătea, ne poftea să luăm loc şi ne mai trata cu o cafea. […] Noi aveam o condescendenţă… nu ne aşezam pe scaun dacă nu ne invita… Dar noi aveam … probabil că aveam o educaţie în consecinţă. Şi nu numai eu, toţi eram la fel şi băieţii aproape făceau drepţi şi… mă rog, era o atmosferă… şi nu impusă! Era o atmosferă agreabilă, imediat se relaxa şi stăteam de vorbă, bineînţeles, lucruri de-ale noastre şi pe urmă ne vedeam de treabă.”
„Aveam tinereţea noastră pe care o puneam la bătaie”
„Discuţii concrete cu conducerea partidului despre ce aveaţi de făcut, dumneavoastră tineretul, erau?
Discuţii concrete… să vedem [ce era de făcut], pe linia astălaltă, începând de la Radu Câmpeanu care era preşedintele Asociaţiei Studenţilor Liberali din facultate, Nelu Săndulescu, care intra şi el în această filieră şi era [Mihai] Fărcăşanu. Fărcăşanu era preşedinte pe ţară, Nelu Săndulescu pe Bucureşti şi Radu Câmpeanu pe facultate. Cu aceştia aveam discuţiile, ei discutau, în şedinţele mari, ei erau chemaţi. Noi, care formam atuncea organizaţia, ca să spun aşa… Tata era, să zic, secretar în sectorul 1, asta însemna să ţii o evidenţă a persoanelor care veneau [în partid], dar noi n-am avut nicio [arhivă păstrată], tot ce-a mai rămas scris s-a distrus repede. A fost distrus chiar de ai noştri, au distrus tot.
Au fost multe înscrieri în acei ani în partid? ‘45-’47…
Au mai fost… Mai mult veneau [în vizită] decât se înscriau, fiecare vroia să aştepte, să vadă ce se întâmplă. Şi-atuncea, de înscris, aşa… se forma câte o listă… nu era ceva organizat. N-am avut timpul să ne organizăm pe sector, cu preşedinte, cu evidenţă, nu! Era o organizare <în mers>, lipsea certitudinea. Noi făceam tot ce făceam şi aveam suflu şi aveam tinereţea noastră pe care o puneam la bătaie, dar în fond certitudinea lipsea. Nu eram siguri ce-o să se întâmple, pentru că ruşii începuseră să se mişte. Şi populaţia începuse să se pregătească de alegeri şi în mişcarea aceea de alegeri se simţea foarte mult prezenţa comuniştilor, toată lumea aştepta cu sufletul la gură, mai ales că ei începuseră deja să se organizeze în grupurile acelea ale lor, cu Apărarea Patriei, cu tot felul de forme [de organizare] de genul acesta. Nu aveau uniforme, dar erau cu şapcă şi îmbrăcaţi în haine… când îi vedeai şi-n lodenele acelea – să nu mai aud de acestă haină! – toţi erau în loden, aşa, şi câte-un pistol de la bunica, numai cu o ţeavă, dar toţi aveau puşti. N-aveau revolvere, aveau nişte puşti antediluviene! Nimic nu era proaspăt, nimic nu era bun, dar se simţea în atmosferă. Plus ura care emana din partea lor… <ura de clasă>.
Dar nu v-au tulburat întrunirile în acel an?
O, ba da! Încetul cu încetul… La început a mers aşa, liber şi fără probleme, dar încetul cu încetul ei au început [presiunile], mai ales când se apropiau [alegerile]. Şi uneori aveam întrunirea la noi [în strada Dioniaie Lupu], casa avea o curte frumoasă şi când era vreme bună stăteam în curte şi ne vorbea şi ieşea şi Dinu Brătianu şi zicea şi el câteva cuvinte. Nu avea prea mult darul vorbirii, vorbea mai puţin. Venea Fărcăşanu care vorbea foarte frumos şi era şi un bărbat foarte frumos şi plăcut; vorbeau Nelu Săndulescu, Radu Câmpeanu care avea o voce aşa, pătrunzătoare. Era, repet, prezenţă multă, dar fără certitudinea de a-i vedea mâine sau poimâine din nou. Dar totuşi un timp au venit cu regularitate, dar nu au venit să se înscrie, să spună: <Dom’le, eu rămân aici şi dacă ai nevoie de mine, sună-mă!>”
[Interviu de Silvia Iliescu, 2000]
