Partidul Naţional Liberal se scindase încă din 1934, atunci când Carol al II-lea îl numise pe Gheorghe Tătărescu în fruntea guvernului şi nu pe preşedintele partidului, Dinu Brătianu. În perioada regimurilor dictatoriale care au urmat, cele două grupări liberale nu s-au putut reunifica. Ruptura s-a reflectat şi în politica externă dusă de liberali în 1943, astfel încât negocierile diplomatice de ieşire a României din alianţa cu Germania au fost purtate şi de Dinu Brătianu şi de Gheorghe Tătărescu. În anul următor Tătărescu a început să conlucreze cu grupurile de stânga, fiind conştient de rolul pe care avea să-l joace Uniunea Sovietică la sfârşitul războiului. Totuşi, până la 23 august 1944 PNL condus de Dinu Brătianu a fost cel considerat factorul important al scenei politice.
Radu Câmpeanu era fiul unui fost prefect liberal de Dâmboviţa (care avea proprietăţi strămoşeşti în acest judeţ), aşa încât opţiunea sa de a se înscrie în vremea studenţiei în PNL urma tradiţia familiei. A absolvit Facultatea de Drept în 1945 şi a fost preşedintele Tineretului Universitar Liberal în ultimii trei ani de existenţă a acestei organizaţii. Radu Câmpeanu a fost organizatorul celor mai avântate acţiuni anticomuniste ale liberalilor din acei ani, motiv pentru care avea să cunoască închisorile şi lagărele de muncă în perioada 1947-1956.
„Dreptul constituţional este tehnica politicului”
„M-am înscris la Partidul Liberal în 1943. Eram student şi am făcut această înscriere cu încă 36 de studenţi. Este una din amintirile mele cele mai frumoase şi o să vă spun de ce am făcut-o la liberali. Nu atât din tradiţie liberală, sigur că era şi tradiţia asta, că tatăl meu fusese liberal, a fost şeful organizaţiei liberale pe judeţul Dâmboviţa. Ideile mele erau foarte aproape de liberalism. Trebuie să vă spun că pasiunea pe care am avut-o în facultate era a dreptului constituţional; eu, doctoratul vroiam să mi-l dau în drept constituţional şi [îmi plăcea] la cursurile de drept constituţional pe care le aveam cu profesorul I.D. Gruia – unul din marii mei profesori – care ne permitea o libertate totală de exprimare. Eu eram pasionat nu numai de curs, dar se făcea un seminar, să zic aşa, care era prezentat de el, se prezenta tuturor studenţilor, cu [diferite] subiecte. Era un şir – poate de 20-30 de subiecte – în domeniul dreptului constituţional şi fiecare îşi putea alege oricare din aceste subiecte, să le trateze la acest seminar. Subiectele erau, desigur, multe din ele în legătură cu politica, de fapt dreptul constituţional nu este decât tehnica politicului.
Mi-am ales şi eu un subiect, un subiect care se numea cam aşa, dacă ţin eu bine minte: <Evoluţia puterilor în stat, de la separare la concentrarea puterilor>, adică era o chestie destul de vastă, care punea în discuţie însuşi sistemul democratic al separaţiunii puterilor, în comparaţie cu sistemul totalitar. Vă imaginaţi că în 1942-43, lucrul ăsta era extrem de actual, cu regimul stalinist, cu regimul fascist, cu regimul mussolinian, […] totalitarismul atunci era predominant, cu puterea nazistă germană în Europa şi cu puterea din Est a comuniştilor. Prin urmare, era o întrecere foarte frumoasă la acest seminar… Veneau studenţi de la toate facultăţile, veneau de la Medicină, veneau de la Litere, chiar de la Politehnică veneau. El se făcea în sala mare de cursuri a anului I. […] Ivănceanu era asistentul care se ocupa de lucrul ăsta, un om foarte drăguţ şi apropiat de studenţi. Trebuia să faci lucrarea în aşa fel încât, citită, să nu dureze mai mult de un sfert de oră, 20 de minute…”
„S-a creat un grup…”
„La lucrarea cu separaţiunea puterilor Gruia m-a ales pe mine. În această lucrare eu am susţinut, aşa cum susţine un om la 19 ani, la 20 de ani, care nu se controlează prea mult, nu-şi dă seama nici de riscuri, am susţinut sistemul democratic parlamentar aşa cum era în cea de A Treia Republică în Franţa. Am luat Franţa ca exemplu, pentru că Franţa era o democraţie atomizată complet, cu care nu mai sunt de acord acum, ca sistem parlamentar, cred că se greşea acolo… era o libertate absolută, era o libertate totală, mai mare decât în Anglia – cu toate că făcusem referiri constante la sistemul britanic şi la sistemul american. Gruia m-a lăsat, a lăsat lucrarea aşa cum am făcut-o. Bineînţeles, au început criticile. Primul care m-a criticat a fost colegul meu care avea simpatii legionare. Pe urmă, mi-a dat Gruia voie să răspund. Totul se petrecea la un nivel academic, la un nivel intelectual, pentru că eram încă nişte copii, dar toţi căutam să ne exprimăm într-o formă cât mai academică, cât mai aproape de nivelul universitar, să ne prezentăm cu lucrări cât mai documentate, cu dispoziţii, cu legi, cu istorie… Această dispută între noi… Rareori intervenea Gruia între noi, rareori…doar ca să mai potolească vreun prea entuziast! Studenţii ascultau dezbaterile astea – care puteau să dureze două ore, două ore şi jumătate – ascultau cu sfinţenie, cu un interes deosebit!
Din momentul acela, când eu m-am manifestat acolo cum m-am manifestat, s-a creat un grup de prieteni, de prietene, care aveam cam aceleaşi idei, care erau, dacă vreţi, cam împotriva regimului, împotriva sistemului. Pot să vă spun că unul din colegii mei […] avea un post la Ministerul de Interne. Pot să vă spun că Ministerul de Interne, prin organele lui de Siguranţă, ştia de ce se întâmplă acolo. Să nu credeţi că am avut, eu şi alţii care vorbeau ca şi mine, [că am] avut cea mai mică supărare din partea Siguranţei, din partea regimului Antonescu! Ne-au lăsat să vorbim aşa cum am vrut, fără ca să avem nici măcar o ameninţare voalată.
Ei, de atunci s-a constituit acest grup care, de atunci, a devenit nucleul tineretului universitar liberal. Bineînţeles, pe urmă l-am cunoscut pe Mihail Fărcăşanu care era preşedintele Tineretului Liberal…dar am fost primiţi, aceşti 36 sau 38 de studenţi, – că pe urmă veniseră şi de la Litere câţiva, veniseră de la Politehnică – am fost primiţi, şi ăsta e un lucru pe care vreau să-l scriu, că mi-a rămas imprimat în suflet şi-n memorie!”
„Fruntaşii liberali – o galerie de nume şi figuri”
„Am fost invitaţi la sediul Partidului Naţional Liberal care era pe Calea Victoriei, cam acolo unde este Romarta astăzi. Evident, nu era un sediu aşa mirobolant cum sunt sediile unor partide astăzi, nu se dădeau atâţia bani pentru ele. Ne-au invitat în aşa-zisa sală a Comitetului Executiv. Era o sală de aproape 18 metri, lată de vreo cinci-şase metri, cu ferestre care dădeau în Calea Victoriei. Şi acolo erau mese rotunde cam câte judeţe erau în ţara românească şi fiecare masă avea câte trei scaune: preşedintele organizaţiei, vicepreşedinte şi secretarul general al organizaţiei judeţene. Ei erau chemaţi când erau discuţii mari, delegaţii permanente sau de consiliu. Pe una din laturile mici, pe o estradă mică, o masă – destul de elegantă, e adevărat – cu patru scaune mici, fotolii simple de tot şi numai unul era ceva mai arătos. Ăla era fotoliul pe care stătea Brătianu, el prezida… Dar nu asta ne-a impresionat… Pe peretele din faţa ferestrelor erau tablourile tuturor fruntaşilor liberali de la înfiinţare, de la 1875. Noi, când am intrat ca studenţi acolo, când am văzut această galerie de nume şi de figuri, sigur că noi toţi am făcut o legătură cu istoria României. Era impresionant, ne-a impresionat!
Când ne-am aşezat acolo, cine credeţi că ne-a primit? Numai profesori universitari… prezida Mircea Djuvara. Mircea Djuvara era profesorul nostru de filosofie juridică, unul din marii noştri kantieni, cunoscător al ideilor lui Kant, un tip de mare clasă intelectuală! Al doilea era Strat, profesorul George Strat, era profesorul nostru de istoria doctrinelor economice, un om care avea un talent de a vorbi excepţional, foarte simpatic. Al treilea era profesorul Victor Papacostea, profesor de istorie, mare balcanolog, om de mare cultură. Al patrulea era un om politic, se numea Zamfirescu Găteasa. Acest domn fusese raportorul la buget din partea Partidului Liberal ani de zile, în Parlament, era un om foarte evoluat. Aceştia patru ne-au primit pe noi acolo, ne-au vorbit ca unor copii, ca unor fii ai lor…studenţi. Am rămas toţi foarte impresionaţi şi ne-am înscris imediat toţi în partid. Am semnat toţi o hârtie…<pe cuvânt de onoare!>- aşa era formulat! – <pe cuvânt de onoare că respectăm [regulamentul partidului]>… Bineînţeles, noi ne-am mai văzut de atunci, dar rareori ne-am mai văzut [în acest fel], între noi…Făceam alte lucruri, făceam demonstraţii… erau demonstraţii la sfârşitul guvernării Antonescu, demonstraţii de stradă. Şi pe urmă, după venirea comuniştilor, erau iară demonstraţii de stradă care se soldau cu morţi…”
Cercurile de studii
„Se intra greu în Partidul Liberal, ca tânăr?
Nu, absolut nici un fel de dificultate nu era! Dimpotrivă, spre deosebire de ceea ce putea să pară la un partid atât de vechi – cu oameni care puteau să ne fie unii bunici, din cei care erau în conducere – ne-au primit foarte bine şi ulterior ne-au permis să ne exprimăm în toată libertatea punctelor noastre de vedere. De pildă, la cercurile de studii… [aşa] se numeau în partid departamentele care analizau programele. Erau cercuri de studii care imitau într-un fel ministerele: era cerc de administraţie publică, cerc de sănătate, cerc de politică externă, de educaţie… Fiecare avea specialiştii lui, membrii lui. La aceste departamente, cercuri de studii, Tineretul Liberal era invitat şi a şi participat cu delegaţi, cu posibilitatea să-şi exprime punctul de vedere pentru cristalizarea programului partidului. Asta s-a întâmplat în ’44 când s-a reînfiinţat partidul.
Eu, personal, eram frecvent în casa lui Dinu Brătianu, nu se punea chestiunea…Bine, eram preşedintele Tineretului Universitar, dar mergeam, discutam…Era un om foarte agreabil, nu era un mare om politic, evident, da’ era un om foarte agreabil, foarte drăguţ, foarte înţelegător… Cu Bebe Brătianu, care era secretarul general, cu el stăteam de vorbă. El avea biroul în club, după ce se reînfiinţase partidul, adică după ce reîncepuse să activeze [în 1944], ne vedeam cu el în mod curent, eram în relaţii foarte frumoase, evident, în limita unei politeţi normale pe care trebuie să o ai faţă de un om mai în vârstă şi faţă de un om care avea o funcţie…Eram, dacă vreţi, toată lumea cu relaţii civilizate. Mai mult decât atât, eu, ca un copil ce eram, eram invitat să asist la şedinţele delegaţiilor permanente… eram un copil, 20 de ani aveam. Bineînţeles, nu aveam dreptul de vot, dar dacă vroiam să spun ceva, puteam să spun, ca preşedinte al Tineretului Universitar Liberal. […] Mai târziu, după ce partidul a început să funcţioneze, noi am luat iniţiative, nu ne-a oprit nimeni! Iniţiativa cu 8 noiembrie ’45, noi am avut-o, nu ne-a oprit nimeni, dimpotrivă…”
[Interviu de Mariana Conovici, 2000]
