Introducere
Conflictul dintre Israel și Palestina este o dispută pentru un teritoriu stabilit printr-o succesiune de tratate și înțelegeri multilateriale. Situația a degenerat într-un conflict și pentru că, la ora actuală, nu există un acord de pace agreat de cele două părți, care să reglementeze împățirea teritorială în funcție de criteriul etnic.
Originile acestui conflict încep în secolul al XIX-lea, prin Mișcarea Sionistă, care urmărea întemeierea unui stat în zona Palestinei, despre care s-a spus că este locul de naștere al Israelului (Eretz Yisraʾel). Mișcarea sionistă s-a orientat inițial către Imperiul Otoman, pentru a obține autonomie în regiunea Palestinei. În momentul în care Imperiul Otoman a refuzat acest lucru, Theodor Herz și alți fruntași ai mișcării sioniste s-au orientat către Marea Britanie, care în 1903 a vrut să ofere un teritoriu de aproximativ 15.500 de km în Uganda, nelocuit. Această ofertă a fost refuzată, iar negocierile au continuat. În urma eșecului Revoluției din februarie 1905, din Imperiul Țarist și războiul civil până în 1917, un număr mare de evrei au emigrat către Palestina. În 1914, aproximativ 90.000 de evrei se aflau în zona Palestinei de astăzi.
Declarația Balfour
Între 1905-1917, mișcarea sionistă și-a expus revedincările printr-o propagandă eficientă, datorată conexiunilor pe care membrii ei le aveau în lumea politică internațională. În 1917, Ministrul de Externe britanic, Arthur James Balfour i-a trimis o scrisoare liderului comunității evreiești din Anglia, Lionel Walter Rothschild, prin care Marea Britanie se angaja să sprijine Israelul în demersul său de a construi un stat în zona Palestinei. Documentul nu făcea însăt referire la drepturile oricărei populații asupra zonei Palestinei și nici nu a utilizat termenul de „comunitate evreiască sau comunitate israeliană”. Ulterior, declarația Balfour a fost adăugată mandatului britanic pentru zona Palestinei și Orientului Mijlociu și a fost supusă la vot în interiorul Societății Națiunilor. Prin remiterea acestui document, cabinetul britanic a sperat să obțină sprijin din partea comunității evreiești din Statele Unite, una dintre cele mai puternice la aceea dată.
Mandatul Societății Națiunilor
Pe 24 iulie 1922, Anglia a supus la vot, în interiorul Consiliului Societății Națiunilor, mandatul asupra Palestinei, în care se invoca sprijinul pentru constituirea unui stat israelian în Palestina și se recunoștea un drept de autonomie locală, prin care comunitatea evreiască, alături de cea palestiniană puteau singure problemele ce țin de existența membrilor comunității, atâta timp cât ele nu se regăsesc în afara hotarelor.
Reglementarea populației
În luna mai a anului 1939, guvernul britanic a adus o modificare declarației Balfour, prin care a specificat că numărul maxim de imigranți poate ajunge la 75.000, iar imigrările trebuie să se oprească până în 1944. Cu toate acestea, pentru ca alți membri ai comunității să se stabilească în Palestina, era nevoie de acordul comunități palestiniene. Pe fundal era faptul că, în 1925, populația Palestinei a fost estimată la 108.000 de locuitori și era preconizat să crească la peste 238.000 de locuitori, până în 1933.
Situația Palestinei la finalul celui de-al Doilea Război Mondial
În perioada postbelică, relațiile dintre israelieni și palestinieni au început să degenereze în violențe, iar Marea Britanie a supus această problemă în discuțiile cu Statele Unite. La acea dată, britanicii exercitau control asupra zonei Palestinei, fiind și cei care reglementau disputele locale. În 1947, în cadrul Națiunilor Unite, a fost supus discuției un plan de pace, care s-a concretizat prin rezoluția 181, prin care statele membre recunoșteau formarea a două entități politice, Israel și Palestina, separate economic și politic. Această rezoluție a fost acceptată de Israel și refuzată de Palestina, care ulterior a declanșat violențele în regiune. În 1948, se iscă un conflict arabo-israelian, încheiat cu un armistițiu în 1949, prin care Egipt, Liban, Iordania, Siria și Israel au încheiat temporar luptele.
În sprijinul acestui armistițiu, pe 25 mai 1950, Marea Britanie, Statele Unite și Franța au redactat o declarație tripartită, prin care recunoșteau status-quo-ul agreat în urma armistițiului și se angajau să asiste toate părțile implicate. Prin acest armistițiu, granițele au rămas netrasate până în 1967. În schimb, Egiptul și Iordania au păstrat controlul asupra Fârșiei Gaza, iar Iordania și-a exercitat controlul asupra unei părți, ce va fi ocupată în 1967 de Israel.
Crizele arabo-israeliene între 1949-1967
Criza Canalului Suez
În 1956, președintele Egyptului, Gamal Abdel Nasser a decis unilateral să naționalizeze Canalul Suez, o sursă importantă de apă și petrol, administrată de Anglia și Franța. Cele două state au încheiat un acord cu Israel, pentru asistență logistică și militară locală. Astfel, Israelul a înaintat și cucerit Gaza, Rafaḥ și Al-ʿArīsh. În decembrie 1956, după o intervenție anglo-franceză, un contingent al Națiunilor Unite a fost amplasat în zonă. Ulterior, în martie 1957, Franța și Anglia a cerut Israelului să se retragă din teritoriile ocupate, ceea ce s-a și întâmplat, în martie 1957.
Războiul de șase zile
În 1967, forțele arabe și cele israeliene s-au înfruntat într-un război, desfășurat între 5 și 10 iunie. Siria a început să bombardeze satele israeliene din pozițiile sale strategice, aflat pe înălțimele Golan. În momentul în care Israelul a doborât șase avioane MiG siriene, Egiptul și-a mobilizat o parte din armată, aproape de granița cu Israelul și le-a cerut trupelor de menținere a păcii să elibereze zona, instituind totodată o blocadă în portul Elat, din sud. În mai 1967, Egiptul a și semnat un pact de neagresiune, cu Iordania.
Pentru a-și surprinde inamicul, Israelul a inițiat un atac aerian surpriză, prin care a distrus armata Egiptului, simultan cu blocada instituită portului Elat. Pe 7, 8 și 10 iulie, Israelul, Iordania, Siria și Egiptul au acceptat încetarea focului impusă de Națiunile Unite.
La finalul acestui război, Israelul a reușit să preia controlul Fâșiei Gaza și Peninsulei Sinai și ulterior a înfrânt coaliția de state arabe. În concluzie, Israelul a devenit puterea predominantă în regiune și a ocupat un teritoriu de patru ori mai mare decât intinderea inițială a sa. Națiunile Unite au dat rezoluția 242, prin care cereau Israelului să se retragă din teritoriile cucerite, iar negocierile pentru pace au început în ambele tabere.
Războiul Yom Kippur
Pe 6 octombrie 1973, în timpul sărbătorii Yom Kippur dar și al Ramadanului, Egiptul și Siria au lansat o operațiuni coordonată, împotriva Israelului. Întrucât informațiile despre atac nu au fost descoperite, Egiptul și Siria au luat prin surprindere Israelul. Armatele Egiptului au traversat rapid Canalul Suez și au înfrânt forțele de patrulare a Israelului, fără probleme. Siria a început să bombardeze localitățile israeliene de pe înălțimele Golan. Operațiunea combinată a slăbit rezistența Israelului, care a descoperit că rezervele de muniție erau limitate. Israelul a cerut logistică Statelor Unite, care nu au dat reacționat imediat, însă când Uniunea Sovietică a început să trimită și mai mult sprijin logistic către Siria și Egipt, Statele Unite au trimis la rândul lor muniție, armament și au impus un embargo pe petrol, pentru exporturile egiptene și siriene.
În cadrul O.N.U, statele membre au emis rezoluțiile 338 pe 22 octombrie și 33, 340, întrucât luptele nu se încheiau. Sub presiune internațională, pe data de 26 octombrie a fost încheiat un armistițiu, iar pe 11 noiembrie a fost semnat o încetare temporară a focului cu Egipt. Pe 26 mai, armistițiul a fost semnat cu Siria.
În cadrul tratativelor de pace, s-a semnat, la 18 ianuarie 1974, un tratat cu Egipt, prin care Israel și-a luat angajamentul să se retragă din teritoriile ocupate din Sinai, iar Egiptul, la rândul său, să scadă capacitatea militară din teritoriile adiacente graniței cu Israel. O zonă tampon a fost stabilită de Națiunile Unite, zonă care s-a extins pe 4 septembrie 1975, prin semnarea unui alt tratat. Pe 26 martie 1979, Israel și Egipt semnează un acord de pace, prin care Israel s-a angajat să se retragă total din Peninsula Sinai și să normalizeze relațiile cu Egiptul. Acordul de Pace a fost extensie a negocierilor purtate la Camp Davids, în 1978.
Războiul Libano-Israelian
Pe 5 iunie 1982, la câteva zile de la retragerea completă a Israelului din Peninsula Sinai, tensiunile între israelieni și palestinieni încep să crească. Organizația pentru Eliberarea Palestinei (PLO), fondată în 1964, a început să comită acte teroriste împotriva populației israeliene, invocând nerespectarea drepturilor palestiniene. Sprijinită de Liban, pe ascuns, PLO organiza operațiuni militare la granița cu Israel. Întrucât adăposturile stragice se aflau pe teritoriul Libanului, Israelul nu putea ataca dacă nu exista o agresiune, o provocare. Pe 14 iunie 1982, Israelul invadează Libanul, atacă și distruge bazele PLO și bombardează Beirutul. Guvernul israelian s-a înțeles însă ulterior cu guvernul libanez să intre în negocieri și înceteze focul. În iunie 1985, Israelul s-a retras complet din Liban.
După 1989
Acordurile de la OSLO 1992 – Prima Intifada
Pe 13 septembrie 1993, Prim-ministrul Israelului, Yitzhak Rabin și reprezentanntul Organizației pentru Eliberarea Palestinei (PLO), Mahmoud Abbas, au semnat un document prin care se recunoștea principiul celor două popoare de a exista și de a se autoguverna. PLO a menționat în document că renunță la actele teroriste și recunoaște dreptul Israelului de a exista în zonă. Israelul, la rândul său, a recunoscut dreptul PLO și Palestinei de a-și gestiona singure destinul. Aceste acorduri nu s-au concretizat în tratat de pace, întrucât între 1996 și 2000, acordurile de la OSLO au fost abandonate de cele două state și au reînceput violenețele. În 1995, Yitzahak Rabin a fost asasinat de un israelian, pe nume Yigal Amir,care s-a opus acordurilor de Oslo. Ulterior, mai multe atentate orchestrate de HAMAS, o aripă a PLO, au loc împotriva israelienilor.
Perioada de după anul 2000- a doua Intifadă
Summitul de la Camp David, din anul 2000, a fost un eșec, iar confruntările dintre israelieni și palestinieni devin extrem de sângeroase, până în anul 2005. De asemenea, Ariel Sharon, liderul opoziției din Israel a efectuat o vizită la complexul palestinianAl-Aqsa. Intifada aceasta, desfășurată pe mai mulțiani, s-a sodat cu peste 3000 de morți palestinieni și 1000 israelieni. Hamas câștigă alegerile în Gaza, în 2006, iar Israelul desfășoară operațiuni militare pe fâșia Gaza.
Rezultatul alegerilor din 2006 duce la creșterea tensiunilor militare în regiune. De asemenea, Israelul poartă un al doilea război în Liban, cu organizația Hezbollah. Conform estimărilor, 120 de militară israelieni și 1000 de militanți Hezbollah și-au pierdut viața în timpul confruntărilor. În 2012, armata israeliană l-a lichidat pe șeful militar al Hamas, Ahmed Jabari, ceea ce a declanșat un val de bombardamente dinspre Gaza spre Israel. Israelul a răspuns tot cu bombardamente în regiunea Gaza. Conform estimărilor, 6 israelieni și 150 de palestinieni și-au pierdut viața.
Conflict între Israel și Palestina 2012-2016
Conflictele degenerează iar în 2014, când militanții HAMAS au lichidat trei adolescenți israelieni ce fuseseră răpiți dintr-o așezare israelină din Cisiordania. Israelul răspunde printr-o serie de operațiuni militare, care se transformă într-un conflict de șase săptămâni. În urma conflictului, 2.200 de palestiniei își pierd viața în Gaza. În partea Israeliană, mor 67 de soldați și șase civili.
Mutarea ambasadei de la Tel Aviv la Ierusalim
În 2017, în ciuda sfaturilor oferite de consilierii politici al Casei Albe, Președintele Donald Trump a anunțat că va recunoaște Ierusalim drept capitala statului Israel, cu toate că această zonă fusese de palestinieni și israelieni ca fiind o zonă neutră. Prin acest anunț, Statele Unite s-a plasat unilateral de partea Israelului și a renunțat la statutul neutru în confruntările dintre israelieni și palestinieni. Aceast anunț a provocat proteste masive în Tel Aviv și Ierusalim, din partea palestinienilor. Ulterior, în 2018, alte proteste izbucnesc în Gaza, în vecinătatea zidului care delimiteză granița Israelului și Fașia Gaza. Aceste proteste se sfârșesc violent, iar șase militanți palestinieni au fost omorați, alături de un soldat al armatei israeliene.
Percheziții la Moscheea Al-Aqsa
În 2021, poliția israeliană a organizat mai multe percheziții la Moscheea Al-Aqsa în vederea identificării mai multor persoane. Hamas răspunde, lansând mai multe tipuri de rachete către locurile populate din Israel, ceea ce provoac raiduri aeriene israeliene. Aproximativ 200 de persoane și-au pierdut viața în Gaza și 10 în Israel.
În 22 martie și 8 aprilie au mai multe atentate organizate de palestinieni împotriva cetățenilor israelieni, în urma cărora 14 oameni își pierd viața. Israelul a răspuns printr-o operațiune militară, soldată cu 146 de palestinieni morți în Cisiordania, în 2022. În timpul acestor operațiuni, 22 de cetățeni israelieni și-au pierdut viața.
Diaspora Palestiniană
În prezent, 750,000 de palestinieni se află în alte țări decât cele arabe, dintr-un total de 7 milioane. 5.3 milioane locuiesc în Palestina, 3.2 în Cisiordania și 2.1 milioane în Fâșia Gaza.
(Pentru mai multe detalii: https://arabcenterdc.org/resource/brief-report-on-the-population-of-palestine-at-the-end-of-2021/).
(Autor: Alexandru Balaci)
Bibliografie
https://www.britannica.com/event/Arab-Israeli-wars
https://historia.ro/sectiune/general/conflictele-israeliano-arabe-zona-fierbinte-a-568329.html
https://www.aljazeera.com/news/2023/10/9/whats-the-israel-palestine-conflict-about-a-simple-guide
https://www.britannica.com/event/Balfour-Declaration
https://history.state.gov/milestones/1993-2000/oslo
https://www.britannica.com/event/2006-Lebanon-War
Documente
DeclarațiaBalfour: https://researchbriefings.files.parliament.uk/documents/CBP-7766/CBP-7766.pdf.
Rezoluții ONU: https://www.un.org/unispal/data-collection/general-assembly/
