În primăvara lui 1944 grupările politice care se opuneau războiului purtat alături de Hitler au reuşit să-şi coordoneze activitatea. În iunie s-a format Blocul Naţional Democrat din care au făcut parte Partidul Naţional Liberal, Partidul Naţional Ţărănesc, Partidul Social Democrat şi Partidul Comunist. Cu sprijinul regelui Mihai, Blocul a avut rolul esenţial în răsturnarea lui Antonescu şi gestionarea chestiunilor politice – formarea unui nou guvern. Totuşi, în toamnă, liberalii erau destul de dezorientaţi, multe dintre organizaţiile din ţară erau lipsite de conducători. Pe de altă parte, Dinu Brătianu era mai puţin energic decât Iuliu Maniu (preşedintele PNŢ) în privinţa „repunerii în funcţiune a partidului”, după anii de interdicţie din timpul regimurilor dictatoriale. PNL nu a avut în 1944 un program cuprinzător asemeni celui al PNŢ, dar a dat publicităţii o declaraţie generală în care se spunea că va rămâne credincios principiilor sale, că va apăra drepturile civile ale tuturor cetăţenilor şi că va susţine cu prioritate industrializarea. După trei guverne conduse de generali (C. Sănătescu I, C. Sănătescu II, şi N. Rădescu), sovieticii aveau să impună la 6 martie 1945 un guvern comunist condus de Petru Groza, contestat sub diferite forme de liberali şi de alte forţe democratice din ţară.
Radu Câmpeanu a fost preşedintele Tineretului Universitar Liberal în perioada 1944-1947, fiind propus de profesorul Gheorghe I. Brătianu. Foarte bun orator şi organizator, Radu Câmpeanu a fost sufletul câtorva dintre acţiunile anticomuniste din acei ani, ceea ce avea să-i aducă o detenţie politică de nouă ani.
„Comandourile interveneau… până la omoruri!”
„Care au fost sarcinile dumneavoastră ca preşedinte al Tineretului Universitar?
Ni le făceam noi… Făcuserăm un comitet, era un comitet de conducere pe care-l prezidam. Sistemul nostru era aşa: organizarea noastră se făcea pe facultăţi, fiecare centru universitar avea facultăţile lui: şeful Facultăţii de Medicină, şeful Facultăţii de Drept, şeful Politehnicii, şeful de la Arhitectură… ăştia formau comitetul propriu-zis de conducere al studenţilor. Ce făceau ei? Făceau propagandă, bineînţeles, o propagandă net împotriva guvernului comunist care începea să fie foarte apăsător.
Trebuie să ştiţi că imediat după intrarea trupelor sovietice în Bucureşti s-a simţit această apăsare din ce în ce mai mare şi pe urmă s-a transformat într-o constantă apăsare plină de riscuri foarte mari. Adică se făceau adunări în provincie – mai puţin în Bucureşti – în judeţul Dâmboviţa, în judeţul Argeş, în Constanţa, în Vaslui, care se soldau cu schingiuri grave, câteodată chiar cu omoruri! Astea nu le făceau ruşii direct, le făceau sub protecţia armatelor ruseşti, comandouri. Unul din celebrele comandouri care a acţionat în judeţele Dâmboviţa şi Argeş era condus de unul numit Dorobanţu. Acest Dorobanţu fusese condamnat pe viaţă pentru crimă, îşi ispăşea pedeapsa la Aiud – dacă nu mă înşel – a fost scos din închisoare, făcut ofiţer de Securitate mai târziu. […] Eu l-am văzut la treabă la Târgovişte – eu l-am văzut! Avea vreo 40- 45 de oameni… Ei, intervenea la o întrunire de-a opoziţiei ţărăniste, liberale, cu ciomege, cu cuţite, mergeau până la omoruri. Acest Dorobanţu a devenit ulterior, mi se pare, ofiţer superior de Securitate. A murit acum 10 ani… Au fost lucruri de-astea în mod curent.”
„Gândeam că trebuie să apărăm ţara de asuprirea sovietică”
„Nu e mai puţin adevărat că tineretul român atunci reacţiona cu mult curaj, cu un soi de idealism foarte frumos, cu o curăţenie a sufletului românesc care nu era extremistă… Nu, nu, să nu credeţi că legionarii făceau astea, nu… Erau unii ca mine, ca mine şi ca mine erau atâţia, erau mii care gândeau aşa şi credeau că trebuie să apărăm – aşa gândeam noi atunci – să apărăm ţara românească de această asuprire sovietică. Aşa am crezut…[…] De aici şi numărul imens de oameni care au intrat în închisori! […]
Eu am asistat la Târgovişte la un atac care s-a dat de către acest comando împotriva unei adunări naţional-ţărăniste de vreo 90 de persoane – ţărani aduşi din diverse comune de lângă Târgovişte – într-o casă care cred că mai există şi astăzi… [Era] la sfârşitul lui ’44. Noi aveam o moşie lângă Târgovişte şi m-am dus acolo. Am văzut că nu vine să mă ia nimeni de la gară – m-am dus cu trenul – m-am mirat şi am luat-o pe jos. Era un bulevard al castanilor acolo, în faţă gării. Era un fel de tăcere generală, deşi era 12, nu ştiu cât era. Eram aproape în centru… Acolo văd magazine cu obloanele trase, prăvăliile alea pe care le ştiam eu…Şi vine unul la mine, un negustor – acolo toată lumea cunoştea familia Câmpeanu – şi zice: <Hai vino, vino repede !> şi m-a băgat la el, în prăvălia lui şi de acolo am văzut scena. Prăvălia lui era cam vizavi de prefectură. În faţa prefecturii era – şi cred că e şi acuma – un fel de mare grădină, un scuar mare, lung. Acolo, am văzut vreo trei camioane, sau două camioane, din care s-au dat jos oamenii ăştia…Aveau nişte haine pe ei, haine ponosite… erau muncitori din zona petroliferă. Când s-au coborât din camioane, au scos fiecare… scoteau nişte ciomege de vreo 30-40 de centrimetri şi s-au îndreptat spre casa unde era adunarea. Au intrat pe fereastă, pe uşă, au spart uşa… au intrat şi pe sus pe chepengurile de pe acoperiş. M-a luat ăsta repede şi m-a dus la tribunal după aia şi m-a băgat în cabinetul şefului tribunalului – care fusese prieten cu tatăl meu – şi mi-a spus: <Stai aici, că uite ce e… Nu se poate face nimic!> Au intrat acolo şi ştiu că au fost doi morţi şi şapte sau opt răniţi. Făceau lucruri din astea…Asta am văzut cu ochii mei!”
„Şi atunci n-a mai putut să ne ţină nimeni!”
„La Bucureşti ieşeam în grupuri mari, de 100 sau 200, dar cum eram noi atunci… nu eram organizaţi, nu ştiam să organizăm lucrurile astea bine. Erau nişte sedii ale Frontului Democratic, cum li se zicea pe vremea aia şi ţin minte că au tras unul sau doi şi pe două colege de-ale noastre le-au tras înăuntru, au închis porţile. Şi noi am vrut să intrăm peste ei. Era Rădescu la putere. Le-au închis, n-am putut intra…şi noi am stat afară. Au scos nişte pistoale, să ne sperie, noi am stat afară, sigur, se adunau studenţi… Aflaseră şi se adunau din ce în ce mai mulţi. Vroiam să intrăm peste ei, în sediu. Atunci l-a trimis Rădescu pe Iosif Teodorescu – Iosif Teodorescu se numea şi era primarul capitalei – a venit la noi şi ne-a spus: <Staţi liniştiţi, că iese cu sânge mult, staţi liniştiţi! O să vină jandarmii să facă ce trebuie.> Am stat acolo şi, într-adevăr, au venit jandarmii. Bineînţeles vociferam! Vă imaginaţi, o mişcare studenţească…eram gata să intrăm peste ăia să-i omorâm… Şi când au ieşit, când i-au scos afară, i-am văzut cu capul spart pe elevi, pe studenţi, pe fată… era rănită la faţă şi îi rupseseră doi dinţi. Şi atunci, doamnă, n-a mai putut să ne ţină nimeni! Am intrat înăuntru toţi studenţii şi am bătut la ei până n-am mai putut! Cu toate că jandarmii vroiau să ne scoată afară… până la urmă ne-au scos… Da, am participat la scene de-astea. […]
Ştiţi cum erau lucrurile atunci? Dacă era o iniţiativă a cuiva, se crea un grup ceva mai numeros care să dea puţin curaj, se adunau [oameni] din case, se opreau maşini şi participau. E adevărat, atunci a fost o manifestaţie în Piaţa Palatului, nu mai ţin minte cum a fost… ne-au ameninţat, au tras în aer… Cât ştiu eu, n-au lovit în oameni, cât am stat eu în piaţă nu căzuseră oameni. Dar au minţit, au spus că noi am tras, că ne-am urcat pe acoperişul Ministerului de Interne şi am tras. Vedeţi… cum se putea urca pe acoperiş?! Au spus aşa ca să ne poată aresta – pe mine nu m-au arestat – arestau, ştiţi, cu grămada, cum vedeau un grup, arestau! Mai ales dacă îi găseau răzleţi, îi aresta. Aia a fost o manifestaţie de sprijin pentru Rădescu. Ei au făcut… Ei sunt specialişti în minciuni şi în contrafaceri, să ştiţi! […] Şi pe urmă, cu o propagandă nemaipomenită în presă, au inversat lucrurile complet şi au spus că noi am fost nişte atacatori, că noi am avut arme, <ca să-l dea jos pe [Nicolae] Rădescu>!”
„Credeam în lucrurile astea foarte mult”
„Până la urmă, Rădescu a trebuit să plece… Sigur, nouă ne-a părut rău, fiindcă Rădescu era totuşi o personalitate la care românii ţineau foarte mult. El avea, ştiţi, fraze de-astea […]: <Ana Pauker n-are nici ţară, nici Dumnezeu! N-are lege!> Sigur, noi eram într-un entuziasm nebun!… Atunci am ieşit pe stradă, după discursul ăsta am ieşit pe stradă, eram electrizaţi toţi, aveam sentimentul că facem ceva foarte mare pentru ţara noastră, pentru trecutul nostru, pentru viitorul nostru! Credeam în lucrurile astea foarte mult!
Pot să vă spun că un fel de rudă foarte îndepărtată a unor buni prieteni ai mei, greci, trăia la Odesa, devenise inginer, era specialist electrician. Îl cunoscuse pe Lenin, participase la revoluţie, Lenin îi dăduse şi un post la nu ştiu ce uzină. Omul ăsta, după ani şi ani de zile, fugise de acolo şi a venit în ţara românească. Era un om în vârstă şi care îmi spunea mereu: <Nu ştii ce înseamnă comunism!> <O să văd…> <Nu ştii ce înseamnă! Nici nu vă închipuiţi!… Stai liniştit.> Astea erau sfaturi de la oameni în vârstă şi pe care le-am auzit de la multă lume: <stai liniştit, nu mai face aşa, ai viitorul în faţă>. El, de vreo două-trei ori mi-a spus: <Nu vă puteţi imagina ce înseamnă puterea bolşevică! N-are măsură, n-are măsură! Nu se opreşte nicăieri!> Noi credeam că sunt exagerări. Într-adevăr, acum o ştie toată lumea – s-a scris, s-a spus – nimeni atunci nu-şi dădea seama, nimeni, de cât de negru şi total este acest pericol! Sigur, noi când am făcut aceste manifestaţii, ne-am asumat nişte riscuri, da’ puşcăria la noi nu era o puşcărie pe viaţă…era o puşcărie de câteva zile, eventual o bătaie, ceva…Riscuri dintr-astea ne asumam, dar cred că niciunul dintre noi nu credea că o să intre în închisoare pe viaţă, cum s-a întâmplat pe urmă, adică, odată intrat, nu mai ştiai când ieşi! Asta, în ’44 -’45, nu intrase încă în mintea oamenilor.”
[Interviu de Mariana Conovici, 2000]
