Introducere
Se împlinesc 375 de ani (1648) de când avea loc semnarea „Păcii de la Westfalia”, care consfinţea sfârşitul Războiului de 30 de ani (1618-1648), ultimul război religios important din Europa şi deschidea în diplomaţie istoria congreselor europene. Una din consecinţele acestui război a fost divizarea Germaniei în mai multe teritorii şi limitarea puterii Sfântului Imperiu Roman. Pacea de la Westfalia reprezintă o serie de tratate încheiate între mai şi octombrie 1648 la Osnabrück şi Münster şi, pe lângă Războiul de 30 ani, a pus capăt şi Războiului de 80 de ani (1568-1648) dintre Spania şi Olanda.
Pacea de la Westphalia a fost încheiată între Sfântul Imperiu Roman (Ferdinand al III-lea), Regatul Spaniei, Regatul Franţei, Suedia şi Olanda. La 24 octombrie 1648 au fost semnate încă două tratate complementare: Tratatul de la Münster dintre Sfântul Imperiu Roman şi Franţa, tratat ce viza statele europene catolice şi Tratatul de la Osnabrück, dintre Sfântul Imperiu Roman şi Suedia, tratat ce viza statele protestante. „Pacea de la Westfalia” a reprezentat prima întâlnire diplomatică la nivel european, în urma căreia au fost consacrate principiile echilibrului politic şi al raţiunii de stat.
Context
Războiul de 30 de ani este descris de cea mai mare parte a istoricilor drept un conflict dintre dintre statele cu ambiţii universaliste (Imperiul habsburgic) şi statele cu aspiraţii individualiste (Danemarca, Suedia, Franţa, Olanda), un conflict pornit din dorința suveranităţii egale. După colapsul Imperiului Roman de Apus din anul 476, majoritatea teritoriilor din Europa fac față cu greu invaziilor barbare.
Politic, comunităţile erau dezbinate, iar în organizarea socială drepturile şi obligaţiile indivizilor difereau, intrând de cele mai multe ori în conflict. Structura feudală descentralizată nu se întemeia pe o ierarhie strict liniară. Abia în secolul XI apar forme organizate de guvernare sub influenţa anumitor monarhi, uniţi pe filiera creştinismului. Această uniune spirituală va oferi ulterior energia şi forţa pentru susţinerea Cruciadelor.Carol cel Mare reface Imperiul Roman de Apus în anul 800.
Ulterior, acelaşi imperiu, semnează Tratatul de la Verdun (843), ce va duce la naşterea unor serii de conflicte militare între Rege şi Papă, ambii emiţând pretenţia de a conduce fără a fi supuşi altei instanţe: primul neagă autoritatea universală a Papei, iar celălalt emite „doctrina celor două săbii” conform căreia Dumnezeu delega puterea Sa atât spiritual, cât şi temporal direct către Papă. Astfel, societatea europeană devine scena unui conflict,pe de-o parte, între tendinţele seculare şi cele sacre şi , pe de altă parte, între Papă şi Imperiul german, respectiv între celelalte state europene. Din punct de vedere al monarhilor, conflictul se purta între autoritatea lor şi cea a vasalilor, dar şi în relaţie cu Vaticanul.
Papalitatea nu a reuşit niciodată să fie recunoscută în totalitate de către conducătorii Europei (Franţa şi Spania nu au acceptat niciodată să fie vasali, iar Anglia respinge autoritatea Vaticanului în 1366). La această slăbire a Bisericii se adaugă Marea Schismă a Bisericii Creştine (1054, 1378-1417), precum şi forţele Reformei (prin Luther şi Calvin) ce favorizau guvernarea seculară.
Pe teritoriile germane, Imperiul, deşi avea drept religie oficială religia catolică, o serie de prinţi germani au ales să îmbrăţişeze protestantismul. Gradual, diferenţele dintre cele două viziuni au dus la conflicte şi războaie, încheiate cu Pacea de la Augsburg (1555) şi cu stabilirea principiului cuius regio eius religio – religia suveranului devine religia teritoriului dominat. Indirect, această regulă a dus la atingerea acelei mase critice necesare pentru obţinerea independenţei şi ruperea de Imperiu. Astfel, ajung să se formeze două coaliţii armate – Uniunea Evanghelică (1608) şi Liga Catolică (1609). Acești doi poli europeni de putere atrag de partea lor diverse state. În 1618, protestanţii se revoltă împotriva catolicilor, pornind astfel Războiul de 30 de ani. Început iniţial dintr-un antagonism puternic între cele două religii, acesta ajunge în final un conflict ce urmărea să refacă ordinea politică din Europa, fiecare parte implicată încercând să-şi crească baza de putere şi influenţa.
Tratatele de pace
Tratatul de la Osnabrűck s-a încheiat între două entităţi politice: regina protestantă a Suediei (împreună cu aliaţii săi), pe de o parte, şi Imperiul Habsburgic (împreună cu prinţii germani), de cealaltă parte. Tratatul de la Műnster a avut drept semnatari pe regele catolic al Franţei (împreună cu aliaţii săi) şi Împăratul Habsburgic şi prinţii germani. Explicaţia ţine de cutuma timpului, ce preţuia în mod special diplomaţia de tip bilateral.Documentele afirmă unitatea creştinătăţii, dar, în acelaşi timp, şi existenţa mai multor diviziuni în acest cadru religios. Pacea presupunea în plus şi buna-înţelegere dintre părţile semnatare. Astfel, statele semnatarese angajează să se respecte reciproc, ba chiar mai mult, să facă toate eforturile pentru înlesnirea „beneficiilor, onoarei şi avantajelor” celorlalţi în vederea promovării „păcii şi prieteniei” dintre părți. Franţa şi Suedia au urmărit atragerea în tratat şi a prinţilor germani, pentru a slăbi autoritatea Imperiului Roman de Apus. Tratatul a încercat să rezolve anumite probleme constituţionale şi de reglare a echilibrului balanţei de putere. Articolul 70 (Műnster) spun unii istorici, favorizează destrămarea Imperiului habsburgic, în favoarea entităţilor componente. Cuvinte precum „capitulare”, „sancţionarea Imperiului” sau textul în sine al articolului (ce impune Tratatul drept normă legală obligatorie, cu caracter perpetuu, ce trebuie respectat de Dietă şi de Curţile de Justiţie) justifică această idee. Imperiul s-a destrămat însă efectiv în urma războaielor napoleoniene.
Pacea Westfalică se revendică de la Pacea de la Augsburg, în încercarea de a stabili un cadru legal stabil în chestiunea religiei şi a practicilor religioase. Deşi principiul cuius regio eius religio nu este abandonat în mod explicit, apar o serie de limitări constituţionale ale sferei de influenţă a prinţilor. Spre exemplu, schimbarea religiei unui prinţ nu aducea cu sine şi schimbarea religiei populaţiei aflate sub jurisdicţia acestuia:
„Articolul 5 (Osnabrűck) introduce dreptul la libertate religioasă şi de conştiinţă. Concret, acest articol obligă părţile semnatare să respecte minorităţile religioase din teritoriile asupra cărora îşi exercită autoritatea. Sfera aceasta de libertate include exercitarea fără de constrângeri a practicilor religioase specifice (protestanţilor în teritoriile catolice şi catolice în teritoriile protestante; atât privat, cât şi public) şi educarea liberă în funcţie de religie. Singura condiţie e reprezentată de respectarea obligaţiilor numiţilor vasali faţă de Prinţ. În plus, se garantează participarea acestora la viaţa publică, ca membri cu prerogative egale în diversele ghilde (negustori, artizani etc.), dar şi accesul neîngrădit la serviciile sociale oferite de stat (spitale)”.
Se instituie astfel prin Tratat egalitatea de jure a catolicilor şi protestanţilor sub auspiciile creştinismului, inclusiv în ocuparea funcţiilor politice din Dietă şi celelalte corpuri decizionale (conform art. 1).Alt scop al Păcii de la Westfalia țintește satisfacerea pretenţiilor teritoriale ale Franţei şi Suediei, prin restrângerea ariei de influenţă a Imperiului habsburgic şi consolidarea puterii celorlalte părţi implicate în Războiul de 30 de ani. Suedia primea ţărmul sudic al regiunii Baltice, Pomerania de vest, insulele Rugen, Usedorm şi Wollin, diocezele Bremen şi Verdun, portul Wismar. Regele suedez ocupa un loc în Dietă, ca reprezentant de drept al acestor regiuni. Transferul teritorial nu era unul total, propriu zis,ci teritoriile deveneau fiefuri în cadrul Coroanei suedeze (conform Osnabrűck). Franţa obţine diocezele Metz, Toulon, Pinerolo, Strasbourg, regiunea Alsacia (preluată de la Austria). Spre deosebire de Suedia, aceste teritorii devin parte integrantă a Coroanei franceze. Tratatul mai recunoaşte formal Provinciile Unite ale Olandei şi independenţa sui generis a Confederaţiei Elveţiei (conform Műnster). Deşi acest argument a fost folosit în multe ocazii pentru susţinerea mitului Westfalic, niciodată independenţa Elveţiei în raport cu Imperiul nu fusese pusă la îndoială. Tratatul nu face altceva decât să recunoască o realitate de fapt. Singurul motiv pentru care Elveţia apare în Pace este motivat de alăturarea oraşului Basel Confederaţiei, care încearcă prin participarea la conferinţe să i se acorde aceleaşi drepturi pe care Elveţia le avea deja.
La aceste împărţiri teritoriale se adaugă şi puterea sporită de care beneficiază Prinţii germani, precum şi independenţa de a practica în mod liber şi neîngrădit religia dorită. Imperiul Roman de Apus îşi pierde, astfel, caracterul catholic, în favoarea unei federalizări pe criterii în primul rând politice.Funcţiile deţinute, până în momentul declanşării Războiului, de Dieta Imperială sunt reafirmate, oferindu-li-se o bază legală solidă (se reiterează autoritatea exclusivă asupra regimului taxelor, legiferării, iniţierii războaielor etc.).Un principiu al bunelor practici internaţionale este acela al predictibilităţii acţiunii statelor. Pacea Westfalică a creat un precedent în acest sens. Apar importanţa dialogului în dreptul internaţional, nevoia de cunoaştere reciprocă a participanţilor, crearea unei baze de putere întemeiată pe interese şi scopuri comune. Acestea sunt merite ale Păcii de la Westfalia.
Tratatul de pace de la Westfalia, care pecetluiește Războiul de Treizeci de ani elimină luptele religioase înlocuindu-le cu o balanță a puterii motivată prin rațiunea de stat. Centralizarea monarhiilor medievale și răspândirea capitalismului rudimentar vor impulsiona nașterea imperiilor coloniale extinse în urma unor acțiuni de cucerire succesive derulate până în secolul al XX-lea. Începând cu acest moment ritmul civilizațiilor de pe celelalte continente va fi racordat la mersul civilizației vest-europene. Harta Europei postwestfalice va include șapte mari puteri (Anglia, Franța, Spania, Portugalia, Prusia, Austria și Rusia) și o serie de entități de calibru modest.
Autor: Alexandru Balaci
*
Bibliografie
Calendar Rador
https://www.britannica.com/event/Peace-of-Westphalia
https://historia.ro/sectiune/general/primul-razboi-mondial-istoria-conflictului-dintre-570577.html
RADOR – 24 octombrie
