Miercuri, 25 octombrie, se împlinesc 55 de ani de la moartea lui Fănică Luca, unul dintre cei mai talentați naiști din toate timpurile pe care i-a dat ţara noastră, lăutar desăvârşit, vocalist, șef de orchestră şi profesor, cel care a avut lumea la picioare, fiind unul dintre cei mai buni ambasadori ai neamului său. Marele compozitor George Enescu îl considera drept „cel mai bun suflător pe care l-am auzit până azi”, iar printre elevii săi s-au aflat Damian Luca (nepotul său), Nicolae Pîrvu, Radu Simion şi, mai ales, Gheorghe Zamfir.
Ştefan Luca Iordache, pe numele său real, s-a născut la Bucureşti, la 5 aprilie 1894, fiind cel mai mic dintre cei cinci copii supravieţuitori – din paisprezece câţi se născuseră în familie – ai unui muzicant talentat al acelor ani, falutistul şi naistul lăutar Iordache, originar din Ploieşti, care se stabilise în Bucureşti, în anul 1875, unde a cântat în diferite orchestre ale renumiţilor lăutari din acea vreme – Dobrică, Pădureanu, Pompieru, pentru a reuşi să asigure traiul minim al familiei.
Atât de mare era sărăcia familiei, încât, în anul 1901, Fănică mergea pentru prima dată la şcoală, desculţ şi dezbrăcat, iar învăţătoarei lui i s-a făcut milă de el, şi l-a îmbrăcat şi i-a cumpărat cărţi în toată perioada celor patru ani ai cursului primar, absolvit cu menţiune.
Încă din copilărie, Fănică a fost atras de muzica lăutărească şi, la insistenţele sale, tatăl său i-a cumpărat un nai cu 12 ţevi, la care l-a învăţat să cânte.
La scurtă vreme, Fănică Luca cutreiera, uneori în timpul liber şi, mai des, pe perioada vacanţelor, grădinile de vară situate la „Şosea”, cântând de plăcere, iar mai târziu pe sume modeste. Desigur, banii pe care îi câştiga, îi dădea mamei sale, pentru completarea bugetului familiei.
În anul 1907, la vârsta de 13 ani, primeşte primul angajament de naist în taraful unui vestit lăutar, cântăreţ şi ţambalagiu, pe nume Lache din Găeşti, alături de care Fănică Luca cânta la Olăneşti, în timpul verii, şi la Găeşti, în timpul iernii şi, desigur, la toate balurile sau nunţile la care taraful era solicitat.
În anul 1910, pleacă, pentru patru luni, la Smirna, în Turcia, cu orchestra vestitului Carabulea, pentru a cânta pe terasa unui local select, apoi este angajat să cânte la o grădină de vară din Pera-Constantinopol.
În anul următor, revine în ţară, unde i se oferă un contract pe trei ani la un restaurant de pe strada 11 iunie, în această perioadă cântând şi la alte vestite restaurante ale vremii, precum „Leul şi cârnatul” şi la „Suzana”.
În anul 1915, se înrolează în Armată, fiind repartizat la Regimentul 40 – Călugăreni, din Bazargic (actualmente regiunea Dobrici din nord-vestul Bulgariei), apoi, în timpul războiului, este rănit pe Neajlov şi cade prizonier, alături de circa 5.700 de ostaşi. Este închis timp de nouă luni într-un lagăr din fosta Iugoslavie, apoi este transferat în Macedonia, de unde revine în ţară.
Este închis în lagărul de prizonieri din Câmpina, de unde fuge la Bucureşti şi se angajează la acelaşi restaurant de pe strada 11 iunie.
În aprilie 1919, este convocat la Centrul de Recrutare din Bucureşti, unde comisia consideră că poate fi reîncorporat.
Este trimis să cânte prin spitalele în care erau trataţi răniţii, iar pentru meritele sale din timpul războiului a primit mai multe decoraţii.
În perioada următoare cântă la mai multe restaurante din Bucureşti, iar în anul 1929 îşi înfiinţează propriul taraf, alături de care, câteva luni mai târziu, debutează la Radio, iar în anii următori avea să imprime mai multe discuri de gramofon. A urmat, în acelaşi an, un turneu la Varşovia, alături de taraful „Ciolac”, unde a cântat la expoziţia de vinuri şi fructe, unde avea pavilion şi statul român.
Tot în această perioadă îşi descoperă o nouă vocaţie, aceea de cântăreţ, iar spectacolele sale, mai frecvente în Bucureşti – la celebrele restaurante „Picadilly”, „Continental” şi „Ghiţă Iordănescu” -, iar în perioada verii, şi pe Litoralul Mării Negre, îl surprind şi în această nouă ipostază, în care se acompaniază şi la chitară, bucurându-se de un real succes. Tot aceasta este perioada în care repertoriul său se cristalizează, fiind format din cele mai surprinzătoare şi autentice melodii lăutăreşti.
În anul 1937 pleacă, alături de taraful lui Grigoraş Dinicu, la Expoziţia Internaţională de la Paris, iar acolo, naiul său s-a bucurat de un succes excepţional. În urma succeselor obținute, Fănică Luca a fost decorat de Ministerul Educației Naționale Franceze cu Ordinul “Palmes” al Academiei Franceze, în gradul de ofițer, primind Diploma de Onoare Clasa I cu Medalia de Aur. În plus, profesorul Gusti, comisarul general al Pavilionului Român al expoziţiei, i-a oferit un premiu de 10.000 franci francezi.
După încheierea participării la evenimentul internaţional, rămâne la Paris, unde i se oferă un contract generos la Teatrul Châtelet, iar, mai apoi, este angajat şi la un local din cartierul Montmartre.
De la Paris, după un succes nebun, şi după ce faima sa creşte exponenţial, pleacă la Londra unde i se oferă un contract la Teatrul „Palladium”. După o perioadă petrecută acolo, sănătatea i se şubrezeşte, iar în august 1938, revine în ţară, unde rămâne timp de o lună, în care parcurge o cură împotriva durerilor reumatice, la malul mării.
Pe 1 septembrie 1938, revine la Londra, unde îşi va duce contractul la bun sfârşit, pentru ca în anul următor, să fie selectat din nou să reprezinte România, alături de orchestra lui Grigoraș Dinicu, la Expoziția Universală de la New York, unde au mai fost prezenți Maria Tănase, George Enescu, profesorul Dimitrie Gusti și sculptorul Constantin Brâncuși.
În septembrie 1939, izbucnea cel de-Al Doilea Război Mondial, iar Fănică Luca revine în România, unde realizează mai multe turnee.
În anul 1942, este mobilizat din nou şi este trimis să cânte prin spitalele cu răniţi şi pentru diferite unităţi militare.
Un an mai târziu pleacă timp de două luni, în Turcia, unde onorează o invitaţie de a cânta din nou la un restaurant din Pera-Constantinopol.
În anul 1946 trece printr-o tragedie cumplită, după moartea fiului său în vârstă de doar 21 ani, care promitea să devină un foarte bun pianist.
După război, Fănică Luca începe o activitate intensă de popularizare şi recunoaştere a valorii muzicii populare româneşti, apoi, în 1947, alături de Nicu Stănescu, organizează orchestra de muzică populară „Ciocârlia”, sau „Ansamblul de cântece şi dansuri al Armatei”, al cărei nume a fost dat de binecunoscuta piesă instrumentală ce i-a adus lui Fănică Luca o notorietate remarcabilă.
Începând cu anul 1948, Fănică Luca participă, alături de acest ansamblu al Armatei Române, la numeroase turnee ca solist instrumentist, printre ţările în care au cântat fiind Ungaria, Cehoslovacia şi Bulgaria.
În anul 1949, este înfiinţat Institutul de Folclor al Academiei Române, iar Fănică Luca este numit, un an mai târziu, profesor de nai, cu gradul de conferenţiar.
De aici începe rolul său de excelent formator al mai multor tineri, mulţi dintre aceştia – Luca Damian, Constantin Dobre şi, mai ales, Gheorghe Zamfir – ducând mai departe, peste ani, faima naiului, în ţară şi în lume.
Fănică Luca a fost, de asemenea, începând cu 1 mai 1951, solist al Orchestrei „Barbu Lăutaru” a Filarmonicii de Stat dar şi al altor formaţii mai mici, alături de acestea ducând faima cântecului popular românesc în turneele din URSS, China, Cehoslovacia, Polonia, Ungaria.
Activitatea sa muzicală şi pedagogică excepţională a fost recompensată cu numeroase titluri şi distincţii, printre acestea aflându-se înaltul titlu de artist emerit al Republicii Populare Române, în anii ’50, iar cu prilejul împlinirii vârstei de 60 de ani, Marea Adunare Naţională i-a oferit Ordinul Muncii clasa a II-a, „ca semn al preţuirii muncii depuse în plan cultural de-a lungul întregii sale vieţi”.
Anul 1961, marchează o nouă tragedie în viaţa artistului, moartea unui alt fiu în vârstă de 38 de ani, iar după durerea pricinuită, fiica sa în vârsta de 34 de ani, s-a otrăvit, fiind totuşi salvată de medici cu preţul unor sechele irecuperabile de sănătate. Mai mult, pe fondul supărării, soţia sa a trecut printr-un infarct miocardic, pentru ca, mai apoi, să sufere un edem pulmonar.
Mai mult, prin Decretul Consiliului de Stat nr. 188, din 22 aprilie 1963, i-a fost expropriat imobilul din Str. Constantinache Caracaş nr. 39, Raionul 30 Decembrie (zona Titulescu), realizat din munca sa, alcătuit dintr-un teren de 507 mp, cu două apartamente vechi şi alte două apartamente construite între anii 1954 şi 1958. Exproprierea s-a realizat pentru a se construi o anexă a Şcolii Civice din Bucureşti.
Fănică Luca a trecut la Domnul în noaptea de 25/26 octombrie 1968, în urma unei lungi şi grele suferinţe şi în urma a numeroase complicaţii legate de problemele de sănătate mai vechi – probleme cu rinichii, un enfizem pulmonar, adenom de prostată şi probleme la vezica biliară – şi la doar câteva luni după plecarea la ceruri a iubitei sale soţii, Mihaela.
