Biografia unui realizator Radio România
Interviu cu doamna Ioana Cristea
Interviu realizat de Alexandru Balaci
Partea I-a
Angajarea la Radio România
A.B: Astăzi, în data de 12 octombrie, ne aflăm la Centrul de Istorie Orală, alături de una dintre cele mai îndrăgite și respectate realizatoare ale Radio România, care ea însăși a scris istorie în mass-media, în mass-media româneșți. O doamnă a radioului, care a făcut posibilă comunicarea publicului cu instituțiile statului, în vremuri în care comunicarea era aproape tabu în țara noastră. DoamnaIoana Cristea, cunoscută ca vocea ce prelua întrebări și răspundea ascunzătorilor la emisiunea dedicată lor, o jurnalistă de top care la rândul său, a format generații de jurnaliști ce au făcut cinste acestei meserii,.
A avut amabilitatea să ofere un interviu pentru Centrul de Istorie Orală. Pe această cale doresc să mulțumesc pentru că sunteți prezentă aici și pentru că doriți să ne aduceți în arhiva Radioului memoriile dvs.
I.C: Vă mulțumesc pentru invitație. Sunt chiar ușor emoționată de prezentarea pe care mi-ai făcut-o, dar nu sunt Doamna Radioului, sunt o voce de la Radio. Eu așa aș prefera să fiu considerată, e adevărat, o voce care a penetrat suficient în sufletul și mintea ascultătorilor. Am fost o fericită. Am avut întotdeauna feedback. Emisiunea, prin natura ei, a avut acest feedback care m-a ajutat enorm în ceea ce am făcut.
A.B: Oarecum mi-ați răspuns indirect la o întrebare, dar cu toate acestea o voi adresa. Vă era dor să fiți la microfon?
I.C: Mi-era dor, recunosc. Pe de altă parte, fac o mărturisire: nu trăiesc în trecut.
A.B: Acest lucru este, este foarte bine, pentru că în în meseria noastră, în istorie, se spune că aceia care în trăiesc în trecut….
I.C: Cei care trăiesc în trecut și nu învață din el, sunt destinați să-l repete. L-am trăit, am învățat tot ce era de învățat. Merg mai departe
A.B: Deci, sunteți, ca să zic așa, un suflet călător. Noi să structurăm acest interviu în două părți, cu acordul dvs: istoria dvs. și a instituției. Cum a început povestea dvs. la Radio România?
I.C: A început în timpul liceului meu. Atunci mi-am structurat ușor evoluția, am urmărit la cele câteva ore de televiziune niște interviuri și am zis: ”Domnule, aș vrea și eu să fac așa ceva, cum pot să fac?” Și atunci am găsit Facultatea de Filosofie, care avea cursul de jurnalistică, după aia practica în cadrul cursului la radio ș.a.m.d. Mi-am croit un drum spre radio. Cât eram studentă, am venit și am făcut practică pe la diverse emisiuni, la ”De toate pentru toți”, care era atunci una din emisiunile de top și care de unde am avut ce învăța. Deci, de unde am avut ce învăța? De la foarte multă lume.
A.B: Deci, încă din liceu ați avut aspirația către jurnalism?
I.C: Nu știam că va fi radio propriu-zis la început, dar după aia, când s-au conturat treburile, am zis „DA” , eu cred că acolo este locul meu. „Da”.
A.B: Dumneavoastră. oarecum ați vrut să încercați să vedeți cum este și ulterior ați văzut că vă și place, ceea ce este admirabil. Foarte puțini oameni astăzi ajung să trăiască din ce le place și să facă ce le place.
I.C: De fapt, chiar m-am încăpățânat. A fost ceva contra voinței propriilor părinți, care voiau să mă ducă la filologie, să fiu profesoară, să fiu nu știu ce…. Au zis „Nu ,jurnalism!”. Pentru ei a fost la început greu de acceptat, înțeleg, dar să știți că jurnalismul este o disciplină care în interiorul ei este multidisciplinară. Presupune și un pic de filologie și un pic de filosofie și un pic…. depinde de palier alegi să te duci. A fost întâmplare, a făcut că în anii ăia ăia așa să fie structurat învățământul în cadrul Facultății de Filozofie, se făcea, era în curs, deci noi făceam. Am fost absolventă a Facultății de Filosofie.
A.B: Ați urmat cursurile Universității din București?
I.C: Da. În Facultatea de Filozofie am avut niște profesori remarcabili. Am avut beneficiul să văd, să asist la cursurile lui Mihai Ralea. Am studiat istoria artei cu Zoe Dumitrescu-Bușulenenga. Au fost oameni determinanți în existența mea. E adevărat că am avut și partea cealaltă cu socialismul științific, cu economia capitalistă, economia socialistă și alte treburi unde ne-am lovit și de obtuzitatea unor profesori. Dar, cu toate acestea, toată ponderea a fost în partea cealaltă, spre a învăța să gândești, spre a învăța să știi, să cunoști, să fii setat spre cunoaștere.
Am făcut și filozofia matematicii cu Solomon Markos, adică peste asta nu se mai poate da. E o experiență remarcabilă să ai posibilitatea să înveți. Nu știu dacă am învățat mare lucru, pentru că erau niște cursuri extrem de grele. Unele erau în așa fel, că le parcurgeam cu greutate, rețineam, dar ceva a rămas, ceva ne-a format din fiecare bucățică.
A.B: Am început să discutăm despre studenția dumneavoastră și perioada maturității. În momentul în care ați dat concurs pentru radio, unde anterior ne-ați povestit că ați făcut și practică…
V-a ajutat ceva din ceea ce ați studiat la facultate pentru postul, cariera dumneavoastră?
I.C : Instituțiile bine definite acum, radio și televiziune, erau unite. Atunci, întâmplarea a făcut că am venit după o perioadă îndelungată în care nu se organizaseră concursuri. S-a organizat un concurs în cadrul televiziunii. Admițând mai mulți, s-au gândit că până la urmă ar trebui acoperite și nevoile din radio. Când am fost întrebată ” pentru ce optezi”, am optat pentru radio.
A.B : În ce a constat concursul pentru ocuparea postului?
I.C: A fost o proba de telegenie și, în cadrul ei, categoric era și cea de radiogenie. Să-ți asculte vocea. Și pentru asta era o comisie întreagă, condusă cred că de Ioan Grigorescu. Da, Ioan Grigorescu era șeful comisiei care și punea, pe parcursul acestui dialog, fel de fel de întrebări, unele cheie, să vadă dacă ai reacții spontane.
Știu că la un moment dat am spus. ”Eu știu acest termen, dar cu atâtea camere pe mine și cu atâtea reflectoare, nu pot să vi-l redau”, ceea ce i-a amuzat foarte tare pe cei din comisie.
A.B: Vă mai aduceți aminte și despre ceilalți membri?
I.C: Nu. categoric trebuiau să fie cei de la resurse umane, pe vremea noastră se numeau „cadre” iar Ioan Grigorescu era Ioan Grigorescu. (A fost un prozator, publicist român și jurnalist. Partea cea mai semnificativă a operei sale constituind-o volumele de publicistică și reportaje).
A.B: Pe lângă probele acelea a fost și un interviul, ultimul la care dvs. ați răspuns. Așa se numește în ziua de astăzi, un dialog deschis cu comisia și cu președintele comisiei, în care ați răspuns la anumite întrebări.
I.C: M-am descurcat onorabil, pentru că rezultatul a fost pozitiv. Și oricum am fost foarte mulți, și atunci era mirajul televiziunii, veneau cu sutele, cohorte de aspiranți.
A.B: Unde v-ați făcut ucenicia?
I.C: Oarecare formare aș putea să zic că a fost în timpul studenției, trecând de la o emisiune la alta, mai lucrând cu un redactor, mai lucrând la cu un realizator, mai asistând la asamblarea emisiunilor. Dar primele încercări au fost în cadrul emisiunilor pentru străinătate. De fapt, acolo m-am angajat.
Acolo a fost un lucru interesant, eram reporter de teren, plecam cu magnetofonul, aduceam înregistrările, dar era în așa fel structurată activitatea acolo, că trebuia să le pui pe hârtie și asta m-a mai ajutat, să nu uit să folosesc condeiul. Prezentările, legăturile și toate acestea trebuiau să fie așternute pe hârtie, nu zburau în vânt.
A.B: Cum se numea departamentul unde ați fost angajată?
I.C: „Redacția emisiunilor pentru străinătate, secția internă”. Deci era secția în limba română. Erau foarte multe secții, că erau emisiuni în foarte multe limbi, dar de obicei realiatorii erau cetățeni de origine din țara respective, cu reședința în România. Era interesant, era un lume proprie, un conglomerat.
A.B: Ați avut colegi din alte țări?
I.C: Aveam doi iranieni, soț și soție, aveam un grec, am avut chiar și un francez, n-am să-l uit pe Jean Péjolle, care era prieten cu mine și care era un franțuz adevărat prin aici printre noi printre români .
A.B: Care erau sursele de informare a unui jurnalist în Radio România în acea perioadă?
I.C: Grea întrebare. În primul rând aveam un foarte bun centru de documentare, extraordinar de bun, în care își făceau treaba exemplar. Orice te-ar fi interesat, găseai acolo: niște referiri, tăieturi și indicații.
A.B: Și pe lângă acest Centrul de Documentare?
I.C: Cel puțin la actualități ( Radio România Actualități), fiecare om avea stabilite anumite departamente, ținea legătura. Aveam cinci șefi care erau foarte exigenți. Nu putea să miște o mușcă în secția respectivă, dacă omul lui n-o știa. Era un sistem foarte bine pus la punct. Noi aveam informația la timp , s-o difuzăm la timp. E adevărat că n-aveam concurență și atunci ne puteam permite orice.
A.B: În general, când nu există concurență pe piață, angajații acelei instituții tind să scadă nivelul.
I.C: Fiecare are și suișuri, și coborâșuri. Astea sunt inerente, dar probabil că totuși, până la urmă, le-au stimulat și o parte din șefi. Asta voiam să spun: era o rigoare a muncii și unii pe care i-am considerat foarte afurisiți au știut până la urmă chiar să stea cu biciul după noi și au scos ceea ce trebuia. Așa a fost unul dintre redactorii-șefi de la Actualități, Valeriu Negru. Îl cunoaște toată lumea. Cel care a gândit emisiuni, a scos din anonimat fel de fel de nume, a avut o viziune extraordinară pentru Radio. Și atunci el fiind la nivelul ăla, i-a tras și pe ceilalți după el. El era o figură, un bonom, dar dacă nu răspundeai, să ferească Dumnezeu.
A.B: În cadrul emisiunii pe care ați avut-o la Secția Internațională, fiind și perioada regimului comunist, exista și presiunea de a face propagandă pentru regim și partid?
I.C: Domnule, categoric exista asta, nu putem să ne ascundem, categoric! Dar să nu trăiți cu idee că noi am fost niște obtuzi și îndoctrinați… a fost o chestiune de supraviețuire, de mlădiere, așa, printre jaloane.
Eu am fost privilegiată pentru că mă ocupam de rubrica culturală, și nu a fost necesară multă propaganda comunistă acolo. Noi aveam un lucru stabilit între noi: dacă pomeneai o dată de (n.r. realizator: ”tovarășul”), după aia puteai să faci ce vrei. Oricum erau toate urechile pe noi, sentimentul nu era foarte plăcut când știai că poate să sune telefonul și să zică ” la revedere” din orice, în orice moment.
A.B: În ceea ce privește menționarea ”tovarășului”, ce se menționa, practic, în rubrica dumneavoastră?
I.C: Anumite pasaje din corpul discursurilor lui, ideile noi din discursurile nu știu care…aveam abonații noștri, colaboratori… nici măcar nu mai trebuia să-i sun că mă sunau ”- Vrei să vin?” – ”Vino.” …era primul material care intra, după care la revedere. Colaboratorii noștri își făceau norma că au vorbit, noi eram acoperiți și cu asta basta. Era așa: „o mână spală pe alta”.
A.B: În rubricile culturale se vorbea despre cultură românească sau și de cea universală?
I.C: Fiind emisiunile pentru străinătate, categoric trebuia să mai arătăm și ce s-a publicat, și ce filme au apărut, ce concerte au fost și ce dirijori au performat. Era și de colo, și de colo. Eu am fost prilegiată, încă o dată spun. Așa l-am cunoscut pe Amza Pelea, când era erou în ”Mihai Viteazul”. Țin minte că aveam înregistrare cu el. Mă certase șeful că n-am venit la timp cu interviu. Mi-a promis că vine la radio:
„ – A zis că vine la ora șase, s-a făcut șapte. N-a venit. A apărut la ora opt cu cușma în cap.”
Zice: „ Vrei căciula mea?” Iar eu: „Da, pentru că o să mă bată șeful pentru că interviul n-a fost la timp”.
A.B :Mihai Viteazul, un film….
I.C: „Mihai Vitezul”, film care, zic eu, dăinuie peste timp! . Mă interesează foarte mult cum îl percep tinerii. Eu am fost foarte apropiată și în radio de tineri, mi-a plăcut să îi am aproape, m-am încărcat de la ei.
A.B: Noi, cel puțin generația mea, nu prea înțelegeam substratul acelor filme. Dar atunci se făceau filme, că aveau substrat ideologic, asta e o altă problemă, dar se făceau.
I.C: Unele au mai scăpat, au mai fost foarte puține, dar au scăpat. Depinde foarte mult și perioada în care au fost realizate . Au fost perioade în care totul era mai liniștit și au fost altele crâncene.
- B: Pasiune sau rigoare? Ce trebuie să aibă un jurnalist bun?
I.C: Eu zic și pasiune și rigoare. Nu se poate fără…. În primul rând pasiunea, pentru că ai multe perioade negative pe parcursul existenței tale, în cadrul acestei meserii, că dacă nu ești pasionat, la un moment dat zici „lasă”.
A.B : Ați avut momente în cariera dumneavoastă în care ați vrut să renunțați la ceea ce faceți și să încercați ceva nou?
I.C: Au fost momente de „cădere”, dar, niciodată nu am renunțat. Adică mi-am dorit-o mult prea mult, ca să zic că ceva m-a înfrânt. Mai e ceva, de exemplu, o mărturisire pe care multă lume nu o cunoaște. Am avut fel de fel de oferte de la alte instituții, precum Agerpres, de exemplu, să mă duc pe un post mai mare, cu salariu mai bun. Mi-au explicat ce voi fi și am zis ”Nu, rămân la radio”.
Eu zic că loialitatea este esențială și dacă nu te leagă nimic, ești doar un simplu funcționar care își așteaptă salariul. Vii de la 8.00 la 17.00 și după aia aștepți leafa. Am avut dăți în care am fonotecat noaptea, am avut zile în care n-am ajuns decât la 00:00 acasă. Au fost lucruri grele. Când a apărut Alexandra, îmi reproșa: „Dar de ce nu vii acasă mai repede”? Adică, dacă nu ești pregătit să faci efortul și sacrificiile astea, atunci există alte posturi.
A.B : După cât timp sau câtă practică ați intrat la microfon?
I.C: N-am intrat la microfon în perioada cât am lucrat la emisiunile pentru străinătate.
După 4 ani și ceva, același Valeriu Negru mi-a zis: ” nu vrei să vii la Actualități”? Și am zis ”ba da”. Și n-am stat prea mult, până când m-a aruncat direct în m-a aruncat direct în mare…să ”înoți” în emisiunile în direct.
La mulți ani, Radio România!
