Duminică, 29 octombrie, se împlinesc 335 de ani de la moartea lui Șerban Cantacuzino, domn al Țării Românești între anii 1678 și 1688, una dintre personalităţile marcante ale istoriei medievale a românilor.
Şerban Cantacuzino s-a născut în anul 1634, fiind membru al ilustrei familii de origine bizantină a Cantacuzinilor – care a dat mai mulți domni ai Țării Românești și ai Moldovei -, fiul postelnicului Constantin Cantacuzino și frate al marelui cărturar stolnicul Constantin Cantacuzino. Mama sa, Elina (Ilinca), a fost fiica domnului muntean Radu Șerban (1602–1610) și a Elinei, din familia marilor boieri Mărgineni.
Familia Cantacuzinilor se asimilase atât de bine în țările române, încât ajunsese să se afle în fruntea partidei boierești care lupta pentru a restrânge influența familiilor grecești de curând venite.
Şerban Cantacuzino a primit o educaţie aleasă, studiind iniţial la şcoala pentru fiii de boieri de la Târgovişte, înfiinţată din iniţiativa tatălui său, unde a avut ocazia să intre în contact cu ideile umanistului Pantelimon Ligaridis, după care şi-a continuat studiile la Marea Şcoală grecească de la Constantinopol, alături de alţi viitori oameni politici şi cărturari români, precum Nicolae Milescu, Dimitrie Cantemir sau patriarhul Dosoftei. Aici a putut asista, printre altele, şi la cursurile faimosului profesor Gavriil Vlassios, adept al neoaristotelismului.
Tinereţea i-a fost marcată de lupta dintre familiile boiereşti, cea a Cantacuzinilor, al cărei conducător a fost tatăl său, şi cea a Bălenilor.
Pe fondul acestei dispute pentru ocuparea tronului Ţării Româneşti, primii reuşesc, graţie şi influenţei pe care o aveau la Constantinopol, impunerea ca domn a lui Şerban Cantacuzino prin mutarea lui Gheorghe Duca în Moldova.
Trebuie spus că fiii postelnicului Constantin Cantacuzino – Drăghici, Şerban, Constantin, Mihai, Matei şi Gheorghe – s-au implicat de tineri în dregătoriile ţării, însă, dintre aceştia s-a impus Şerban, care datorită calităţilor pe care le avea – isteţime, discreţie, cunoaşterea unor limbi străine, relaţii stabilite în diferite medii social-politice, pricepere administrativă şi talent de constructor – a ajuns mare ispravnic, demnitate de seamă, din care a supravegheat ridicarea unei noi case în cadrul Curţii Domneşti din Bucureşti în timpul lui Gheorghe Duca.
Sub raport economic, în timpul lui Şerban Cantacuzino, Bucureştiul cunoaşte o dezvoltare care-l transformă într-unul din centrele importante din sud-estul Europei.
Din informaţiile preluate din cronicile vremii reiese că, fiind fugit din țară în timpul lui Gheorghe Duca, Șerban Cantacuzino a obținut domnia Ţării Româneşti la Adrianopol, el fiind ridicat în scaun în anul 1678, iar intrarea în București este datată 6 ianuarie 1679.
Şerban Cantacuzino a fost un personaj reprezentativ al epocii sale, care a împletit tradiţionalismul răsăritean cu unele trăsături ale monarhului modern din Europa celui de al XVII-lea secol.
În anii domniei, Cantacuzino a acţionat cu fermitate în plan intern pentru asigurarea stabilităţii actului de guvernare, prin eliminarea conflictelor din interiorul elitei române, creând, astfel, premisele pentru lunga domnie a nepotului său, Constantin Brâncoveanu. În politica externă, circumscrisă tradiţiei marilor voievozi, printre care se număra şi bunicul său, domnul Radu Şerban, a vizat obţinerea independenţei ţării faţă de Imperiul Otoman prin alianţa cu Marile Puteri creştine, în acest sens purtând tratative cu oficialii Imperiului Habsburgic.
În anul 1682, Imperiul Otoman a declarat război celui Habsburgic. Cum pe atunci, domnitorii Ţării Româneşti şi Moldovei erau vasali ai turcilor, Şerban Cantacuzino şi Gheorghe Duca, conducătorul moldovenilor, au fost obligaţi, în 1683, să ia parte la asedierea Vienei. Aceştia au trebuit să participe la campanie cu circa 5.000 de soldaţi. Deoarece otomanii nu aveau prea mare încredere în ei, muntenii şi moldovenii nu au luat parte la toate bătăliile purtate, oştenii români fiind puşi să construiască două poduri peste Dunăre – însă Cantacuzino a zădărnicit şi construirea celor două poduri, pentru ca turcii să nu poată ataca capitala Imperiului Habsburgic din mai multe direcţii.
Cronicarii vremii arată că tunurile soldaţilor români trăgeau cu ghiulele umplute cu paie, ca să nu facă rău creștinilor asediați.
Lângă Viena mai există şi astăzi o cruce de piatră înaltă de circa 5 metri, ridicată de Şerban Cantacuzino pentru creștinii care se aflau atunci în armata turcă. Pe cruce stă scris următorul mesaj: „Înălţarea crucii este mântuirea lumii, crucea este podoaba Bisericii, crucea este în paza regilor, crucea este întărirea credincioşilor, crucea este gloria îngerilor şi vătămarea demonilor. Noi, Şerban Cantacuzino, din mila lui Dumnezeu principe al Valahiei Transalpine, domn şi singur stăpân al ei etc. am ridicat această cruce în locul sfânt la care poporul se poate închina în orice zi, cinstit întru veşnică memorie a sa şi a lor săi, în timpul asediului Vienei din Austria Inferioară de către mahomedanii conduşi de vizirul Kara-Mustafa Paşa, 1 septembrie 1683. Călătorule, adu-ţi aminte de moarte!”.
În anii 1684-1688 a realizat un joc diplomatic ingenios, încercând să contracareze tendințele expansioniste ale Habsburgilor în Banat și ale Poloniei în Moldova. Le-a propus turcilor să i se acorde ereditar tronul (prin transformarea țării în raia – diviziune administrativă în sistemul administrativ otoman), totodată realizând contacte și cu Rusia și Veneția.
La 2/12 octombrie 1688 a trimis la Viena o solie, pentru închinarea țării la Imperiul habsburgic. Din solie făceau parte fratele său Iordache Cantacuzino (mare spătar), ginerele său Constantin Bălăceanu (mare agă), nepotul său de frate Șerban Cantacuzino (căpitan) și Șerban Vlădescu (comis).
În anii domniei, în plan intern, s-a afirmat ca un binefăcător al obştii şi al Bisericii, prin ctitoriri şi renovări de mănăstiri, precum şi prin donaţii şi privilegii domneşti acordate multor lăcaşuri de cult, din ţară şi de la Sfintele Locuri.
Ctitoria sa principală a fost Mănăstirea Cotroceni – ca şi ansamblul de construcţii adiacente -, zidită între anii 1679-1682 şi destinată a fi necropola dinastiei Cantacuzinilor.
A exercitat presiuni asupra conducătorilor catolici ai Câmpulungului, pentru a-i determina să treacă la ortodoxie, a introdus cultura porumbului în Țara Românească, care la scurtă vreme a ajuns un aliment de bază, a adus îmbunătățiri cursului Dâmboviței prin amenajarea unui lac de acumulare, a deschis Podul Șerban-Vodă – mai târziu Podul Beilicului, astăzi Calea Șerban Vodă – , una din primele străzi pavate cu lemn din București, a înființat Hanul Șerban-Vodă, cel mai mare din București.
De asemenea, în istoria culturii şi spiritualităţii române, Şerban Cantacuzino s-a înscris drept unul dintre principalii promotori ai limbii române în cult, în vederea ridicării nivelului cultural şi spiritual al neamului. Din iniţiativa şi cu susţinerea sa financiară a sprijinit înființarea mai multor ateliere de tipărit („tiparnițe”) şi s-au tradus în limba română şi s-au tipărit principalele cărţi creştine, Evanghelia (1682), Apostolul (1683) şi, cea mai importantă, Biblia (1688) – monument de limbă şi cultură română, cu rol semnificativ nu doar în plan spiritual, ci şi în cel cultural, în special în crearea limbii literare moderne.
Proiectele sale au fost continuate de urmașul său, Constantin Brâncoveanu.
Șerban Vodă a avut două soții, Elina Cantacuzino Vodă și Maria Cantacuzino Vodă (Văcărescu) şi a lăsat în urmă şapte copii: Bălașa, Ilinca, Smaranda, Gheorghe (Iordache) Cantacuzino (1673-1739) – ajuns mare ban al Olteniei -, Casandra – devenită soția domnului Moldovei Dimitrie Cantemir, Maria şi Ilona.
Şerban Cantacuzino a murit la 29 octombrie 1688, la doar 54 de ani, însă circumstanţele dispariţiei sale au rămas neclare. Unele surse spun că ar fi fost otrăvit de frații Mihai și Constantin, ajutați de Constantin Brâncoveanu. A fost înmormântat în biserica Mănăstirii Cotroceni, ctitoria sa.
Ţinând cont de importanţa lui Şerban Cantacuzino pentru istoria ansamblului Cotroceni, stema sa domnească, vulturul bicefal încoronat, purtând pe piept acvila Ţării Româneşti, a reprezentat modelul pentru stema Muzeului Naţional Cotroceni.
