În toamna lui 1945 guvernul Petru Groza şi-a accentuat politica dură pe care o începuse împotriva „duşmanilor poporului”, „fasciştilor” şi partidelor de opoziţie. Acestea, la rândul lor, nu cedau presiunilor comuniştilor dornici de a-şi consolida puterea. Astfel s-a ajuns la momentul 8 noiembrie, ziua celei mai mari manifestaţii anticomuniste de după încetarea războiului. Prilejuită de onomastica regelui Mihai, demonstraţia din Piaţa Palatului a fost dovada entuziasmului tineretului liberal şi ţărănist, precum şi a impopularităţii guvernului care nu fusese încă recunoscut de puterile occidentale. De altfel, metodele conducerii comuniste fuseseră încă din vară condamnate în mod oficial de PNL într-un memoriu adresat Marilor Puteri: „Odată înscăunat, guvernul prezidat de dl. dr. Petru Groza, sub cuvânt că starea de război continuă, a luat grave măsuri restrictive ale libertăţilor publice, cu metode ce nu se deosebesc întru nimic de cele dictatoriale practicate înainte de 23 august 1944.” În această stare tensionată, tinerii liberali cărora li s-au alăturat ţărăniştii au organizat adunarea anticomunistă din Piaţa Palatului, la 8 noiembrie 1945, pe care o vom prezenta în câteva episoade.
Radu Câmpeanu a fost preşedintele Tineretului Universitar Liberal în perioada 1944-1947. Foarte bun orator şi organizator, Radu Câmpeanu însufleţit câteva dintre acţiunile anticomuniste din acea perioadă, ceea ce avea să-i aducă o detenţie politică de nouă ani. Mărturiile sale despre manifestaţia din 8 noiembrie au o mare valoare datorată pe de o parte poziţiei sale din grupul organizatorilor şi pe de altă parte înclinaţiei lui pentru detalii.
„Ne luăm răspunderea”
„Cum s-a născut această idee? De ce aţi simţit nevoia să faceţi această manifestaţie?
Iată cum… Cam în luna august 1945 regele intrase în aşa-zisa <grevă regală>. <Greva regală> era refuzul regelui de a mai contrasemna legile votate şi propuse de guvernul Groza, crezând el că îl vor ajuta americanii… lucrurile astea nu le mai spun, că toţi credeau atunci [asta]. Deci, în această grevă, regele era de o parte cu partidele care îl susţineau, cu partidele istorice. Era o atmosferă de aşteptare, toţi credeam, în frunte cu fruntaşii ţării, că până la urmă forţele occidentale o să intervină. Şi nouă ne-a venit – la începutul lunii septembrie -, în Comitetul Tineretului Universitar ne-a venit ideea să facem o demonstraţie de solidaritate cu regele pentru această chestiune, pentru ca această demonstraţie să dovedească în faţa puterilor occidentale, bineînţeles, că poporul român este de acord cu această grevă regală, că el se opune guvernului Groza. Şi atunci, care să fie pretextul? Cineva a zis: <Hai să fie 8 noiembrie, că e şi ziua regelui.>
Aţi spus că vroiaţi să arătaţi Occidentului… Simţeaţi dumneavostră nevoia să arătaţi sau Occidentul cerea dovezi?
Nu, Occidentul nu ne-a cerut niciodată! Din câte ştiu eu şi din ce-am aflat pe urmă, n-a cerut! Credeam noi că toată minciuna asta rusească a <democraţiei româneşti>, a <comunismului care e dorit de popor> – care se susţinea peste tot – să fie înăbuşită sau negată de nişte afirmaţii puternice, de nişte demonstraţii puternice ale poporului român. De asta am făcut noi, nu ne-a cerut nimeni treaba asta. Era o demonstraţie mare împotriva lui Groza şi împotriva guvernului comunist. Ideea asta a ţâşnit dintr-o dată şi am fost toţi de acord. […]
Conducerea partidului a fost de acord?
A fost de acord după aia, după ce am spus noi ce vrem să facem. S-au uitat cam lung la noi chiar unii dintre membrii Tineretului Liberal prezidat de Fărcăşanu, au spus: <Dom’le, vă luaţi răspunderea?> <Da, da!> – eram şi eu acolo – <ne luăm răspunderea!> Tineretul ăla era – poate e şi tineretul de astăzi, nu contest – dar tineretul ăla era curajos, îşi lua nişte răspunderi şi nişte riscuri foarte mari. <Faceţi cum vreţi…> – a fost de acord.”
„Jos guvernul Groza!”
„Am început să facem o organizare. Ca să nu ne prindă Siguranţa şi să nu ne aresteze înainte, […] făceam organizarea în mod conspirativ, adică în grupuri de câte cinci studenţi – au fost de la început şi câţiva elevi din clasele mai mari şi ulterior au început să vină şi tineri muncitori – grupuri de câte cinci, care aveau un şef. Grupul nu ştia nimic de celelate grupuri, şeful, însă, avea contact cu noi. Eram eu, era unul, Gică Dobrescu – săracul de el, a murit în închisoare! – care era secretarul nostru executiv, el îi strîngea, stătea de vorbă cu ei… El avea un spirit de cercetaş, foarte entuziast! […] Ştiţi ce făceam? Îi puneam aşa: în ziua de cutare, noaptea, în sfârşit, pe strada cutare să vedem scris pe pereţi: <Jos guvernul Groza!>. Era riscant atunci! Noi, pe la 4 dimineaţa, trei dintre noi mergeau pe străzile alea, să vadă dacă au [scris]. Asta m-a făcut ca, în casa lui Mihai Popescu, într-o seară, să-i adunăm pe unii dintre ei, pe la 11 seara. […] Ei bine, trebuie să vedem şi partea de tinereţe din lucrul ăsta… Am ţinut discursuri şi am spus: <Sunt riscuri! Cui îi este frică, să plece acuma!” […] Evident, când ziceam <riscuri>, nu ziceam riscuri de moarte, nu înţelegeam riscuri de închisoare pe viaţă, ci poate de o lună, două, trei, o bătaie, dar nu mai mult. Să nu credeţi că a plecat vreunul dintre ei! […]
Organizarea a început din septembrie, chiar imediat. Ştiţi cât erau de mulţi?! Chiar ne era teamă de cât de mulţi erau şi se strângeau… Şi ultima manifestare pe care am făcut-o, ca să vedem dacă lucrurile merg bine, am făcut-o la cinematograful <Trianon> – acuma mi se pare că îi zice <Bucureşti>, pe bulevard, un cinematograf care are două balcoane. Era un film american, de aviaţie, cu doi artişti foarte cunoscuţi şi simpatizaţi, era foarte multă lume… Ne-am strecurat acolo, câţiva, acolo sus, vreo şapte-opt, făcuserăm nişte fluturaşi: <Jos guvernul Groza!>, <Libertate!>… […] <Regele şi patria> şi <Libertate!>, astea erau lozincile pe care le-am strigat tot timpul. Şi făcusem fluturaşii ăştia… am mers, diverşi, ca să cumpărăm din librării – ca să nu ne prindă, ne era frică să nu ne prindă! – cutii pentru jocuri de copii cu litere metalice; alţii [dintre noi] cumpărau hârtie, cumpărau nu ştiu ce… Şi am făcut, să zicem, vreo câteva sute de fluturaşi de-ăştia. Vreo opt s-au dus sus la balcon, alţi 20-30-40 , erau la casa de bilete sau în sală, ca spectatori. La un moment dat, ăştia de sus aruncă fluturaşii, în plin film! Cei de jos – asta era misiunea lor – să înceapă scandal în sală. S-au aruncat fluturaşii, scandal în sală, s-a aprins lumina, s-a oprit filmul… Exact ce doream noi s-a întâmplat! Oamenii ăia, câţi erau acolo, au avut timp să vadă fluturaşii, iar cei de sus au avut timp să plece! Adică, am făcut lucruri de-astea care să ne încurajeze pe noi înşine şi să verificăm într-un fel dacă toţi ăştia merg la asemenea acţiuni. Ei, am văzut că merg!”
„Tot Bucureştiul aflase că avea să se întâmple ceva”
„Atunci am făcut convocarea – cred că era [ora] 8 şi jumătate, 9 – la sediul Partidului Naţional Liberal, de pe C.A. Rosetti, era fosta casă a Sabinei Cantacuzino. […] Casa are o intrare, o intrare de casă bătrânească şi un balcon în stânga. Acolo, în balconul ăla era fereastra de la biroul lui Bebe Brătianu, era secretariatul general. Dinu Brătianu nu prea venea, venea rar la partid… Era apoi un hol mare, iar jos, la demisol, erau două camere pentru Tineretul Liberal, sediu, şi alte camere pentru conferinţe, pentru… altele. În spatele casei era o terasă care dădea într-o grădină destul de mare pe vremea aia, cu un gard, un fel de zid, cu pomi, cu verdeaţă, nu foarte îngrijită. Acolo am făcut noi convocarea.
Între timp, ăştia se sesizaseră, tot Bucureştiul aflase că avea să se întâmple ceva. Au pus în faţa sediului, în piaţeta aia de care vă spuneam, două-trei rânduri de agenţi de poliţie şi cu jandarmi, jandarmi în termen – reţineţi asta, că a avut importanţa ei, chestiunea asta… Nu ne prea lăsau să intrăm, au fost oameni care au sărit din gard în gard prin spate şi ne-am trezit cu aproape 1500-2000 de studenţi în curtea aia! Bineînţeles, pe terasă am mai ţinut eu un discurs acolo, de îmbărbătare… nu ştiu ce am mai spus eu acolo, vă spun cinstit, lucruri de-astea de entuziasm. Bebe Brătianu mă cheamă pe la ora 9 şi-mi spune: <Uite, la telefon e Teoharie Georgescu …> – Teoharie Georgescu era ministrul de interne comunist, feroce de altfel – <şi spune că să nu faceţi manifestaţia, că el vă dă ce sală vreţi, s-o faceţi înăuntru, să n-o mai faceţi afară!> Eu zic: <Nu, domnule, nici vorbă! Noi facem afară!> Zice: <Du-te totuşi şi vorbeşte cu comitetul…> Nici vorbă!… Toată lumea [a zis]… <Mergem afară!> Eram 1500 [de oameni] acolo, vă imaginaţi! 1500 de studenţi reprezintă o forţă, o forţă de şoc extraordinară, pe care nu mai trebuie s-o îndemni, mai degrabă trebuie s-o reţii, nu s-o îndemni! Mă întorc la Bebe Brătianu şi îi spun: <Dom’le, nici vorbă, noi ieşim afară!>. La care Bebe [zice] <Bine!>, spune aşa şi cu mâinile în sus…”
„Toţi soldaţii au început să vină cu noi”
„Şi ieşim… Ieşim pe ieşirea principală, pe trepte, o mică grădină în faţă şi pe urmă câteva trepte – în piaţă am început să ne formăm – vreo 20 de inşi am început să ieşim ţinîndu-ne de braţ. Luasem însă şi nişte steguleţe mici din hârtie, fixate pe nişte măciuci de lemn de brad, de vreo 40 de centimetri ca, în caz de… să ne apărăm de agresori. Şi am mai avut o chestiune – care mi-a fost mie scoasă pe ochi de multe ori la anchete – [faptul că] unii dintre noi aveau în buzunar sare, pungi cu sare şi nişte sule de-alea mici… ceva mai lungi, de cizmărie. De ce? Pentru că în toate manifestaţiile pe care le făcusem noi în Bucureşti, oamenii ăştia veneau cu camioanele, intrau în noi, în manifestanţi şi atunci noi ne-am gândit să luăm sare să aruncăm în ochii şoferilor şi, eventual, să spargem cauciucurile. Asta era în mintea noastră… Aceşti băieţi trebuiau să stea pe marginea coloanei, ca tot ce vine în felul ăsta să poată să-l oprească…
Când am ieşit, au început somaţiile: <N-aveţi voie, n-aveţi voie să faceţi…> Acum era imposibil să mai dai înapoi, nu numai că nu vroia nimeni, da’ era imposibil! Vă imaginaţi, 20 de oameni tineri şi, în spatele lor, rânduri interminabile de oameni tineri care se ţineau aşa [înlănţuiţi]… şi cu câte un steguleţ de-ăla …Şi, când am început cu <Regele şi patria!> şi cu <Libertate!>, cu asta am început. Presiunea ne-a împins către cei care aveau pistoale în mână şi care n-au îndrăznit să… A fost un moment în care cei care erau reprezentanţii puterii n-au îndrăznit să reacţioneze. Şi acolo s-a petrecut un lucru extraordinar! De-aia vă spuneam despre jandarmii ăştia tineri… Un sublocotenent dintre ei… […] Când noi am împins lucrurile şi [grupul ăstora] s-a spart – noi am plecat pe [strada] Maria Rosetti, spre cofetăria Scala, zicând că mergem spre Piaţa Palatului, acolo fiind locul marilor manifestări – [sublocotenentul] strigă la ei: <Daţi-vă la o parte, nu trageţi în ei, că ei sunt fraţii noştri!>, aşa le-a spus ăsta… Doamnă, toţi soldaţii au început să vină cu noi! Ei ne ţineau paza pe marginea coloanei, pe trotuar, să nu vină nimeni, îi vedeai cu puştile, pe marginea coloanei, venind cu noi!”
[Interviu de Mariana Conovici, 2000]
