Mari oameni ai partidelor istorice. Liberalii 1940-1948 (XIV)

de Silvia Iliescu
de Silvia Iliescu

Maria Matilda Ţeţu (fiica prof. dr. Ioan Ţeţu, vechi liberal) era verişoară primară cu Remus Ţeţu, unul dintre organizatorii grupului de tineri liberali care a răspândit manifestele “T” în vara anului 1945, împreună cu Adriana Georgescu (fosta şefă de cabinet a gen. Nicolae Rădescu) şi alţii. Lui şi întregului grup, comuniştii le-au intentat în toamnă un proces în care acuzaţii au primit mai mulţi ani de închisoare. Acesta avea să fie primul dintr-o serie lungă de procese politice în care elitele partidelor istorice urmau să fie distruse. În acel an 1945 Maria Ţeţu, care făcea şi ea parte din cercul liberal al studenţilor de la Facultatea de Drept, a participat efectiv la marele miting anticomunist din 8 noiembrie.

 

„Era piaţa plină”

„În ziua respectivă ne-am întrunit cu toţii şi foarte mulţi, foarte mulţi, au fost foarte mulţi alături, ne-organizaţi, adică nu membri [ai tineretului liberal] care să rămână – toţi s-au împrăştiat pe urmă sau în orice caz marea majoritate. Dar atunci era curtea plină. Şi era întâlnirea cu PNŢ-ul care venea din partea cealaltă, pe Cantacuzino, pe-acolo, strada. Era pe la… după masă era, pe la 5-6 sau aşa. Ne-am întâlnit cu toţii în curte, era o masă de oameni! Toată partea aceea de stradă, acolo, era plină. Şi erau foarte puţine fete, de la noi erau trei… […] Cred că se mai aciuiseră în gruparea totală, aşa, destule persoane, adică primele rânduri erau formate de băieţii liberali, se ţineau unul de altul, umăr la umăr şi cu câte un steguleţ în mână şi formau aşa, ca un zid. În urmă veneau ţărăniştii, la fel, aşa, formaţie – aşa au plecat [de la sediul lor] – şi pe urmă, în urma lor era lume-lume, care nu mai erau chiar toţi membri de partid. […] Era piaţa plină şi tot drumul, până am ajuns acolo, plin-plin! Nici nu ştiu cum de-am reuşit să… Pe noi n-au vrut să ne ia, chiar pe noi trei [fete]. […] Dar pe toţi pe care i-au [arestat] atunci… le-a dat drumul, pentru că aşa a fost, în fine… s-a şi vorbit treaba asta, că au fost şi intervenţii atunci. I-au agăţat repede, ca din oală i-au luat pe toţi care erau acolo…

S-a întâmplat să fie arestat cineva de lângă dumneavoastră? Aţi văzut cu ochii dumneavoastră o arestare?

Nu, nu, imposibil! Imposibil! Erau câţiva dintre băieţii ăştia [ai noştri]… printre primii care erau acolo se ridicaseră pe gard şi cu două cuvinte au… – cum să zic?! – au marcat ziua: <Regele şi patria!>, astea erau cuvintele… De fapt,  asta au strigat într-una.

1945

A fost şi un discurs al lui Radu Câmpeanu?

Nu-nu… de altfel, era imposibil să ţie cineva un discurs!… Şi se produsese o inflamaţie în toată mulţimea aia care era acolo şi tineri şi mai puţin tineri şi… erau pe margine toţi, veniseră şi părinţi şi veniseră şi străinii de pe stradă. Totuşi, Bucureştiul nu era comunist atunci. Totuşi!… Era aşa, o mulţime nemaipomenită! Şi <Regele şi patria> începuse să strige toată strada.”

Stăteau ca sardelele în camioanele alea”

„Pe noi [fetele] n-au vrut să ne bage în formaţia asta, pe mine nici nu s-au gândit! Eram cea mai tânără atunci, dar m-am dus… A venit şi tata la partid şi ne-am întâlnit acolo şi eram acolo, aproape. […] Şi, la un moment dat, mă luase o teamă să nu fiu călcată în picioare, pentru că venea puhoiul din spate, de oameni, care veneau toţi, aşa, către grilaj şi presau. Şi-atuncea… pur şi simplu, au fost oameni care au căzut şi care au început să ţipe şi i-au ridicat şi… era o nebunie!

Ei, şi au apărut tovarăşii, din partea aialaltă, noi toţi eram în partea asta, [cum] stai în faţa Palatului, în partea stângă, aşa, spre Calea Victoriei şi ei au apărut din partea dreaptă, din partea cealaltă, în camioane, în picioare, în lodene şi şepci şi cu puşcă, aşa… În camioane, în picioare şi ei îndesaţi, mulţi-mulţi, stăteau ca sardelele în camioanele alea şi se vedeau numai şepcile şi puşca care ieşea. Erau mulţi-mulţi… Şi cred că erau mulţi şi în jurul lor, pe jos. […]

Pe urmă a fost schimb [de poziţii], că pe urmă toţi ăia s-au sucit şi ne-au azvârlit într-un… era o stradă, nu ştiu, Franklin se numea. Şi m-am trezit pe strada Franklin, tata nu mai ştiu pe unde era, în fine, ne-am descurcat. Şi au început să tragă, a început gălăgie, zgomote, ţipete, nu ştiu ce. Ei, şi n-au tras în oameni, dispoziţia a fost să nu tragă în oameni, au tras în aer.

Aveau şi bâte sau numai arme?

Nu ştiu, n-am văzut bâte, dar puşti, puşti am văzut multe. Eu, personal, n-am văzut bâtă. Puşti am văzut multe! Şi puşti de-astea – repet mereu – demodate. Erau nişte… eu ştiu?! golani de-ăştia, derbedei de pe stradă care adunaţi… sau muncitori din fabrici scoşi sau ştiu eu?! În orice caz, era o discrepanţă aşa de mare între cine manifesta şi cine venea să oprească această manifestare! […] Până una-alta, începuse fiecare să se uite unde calcă şi ce se întâmplă, să nu fie călcat în picioare.”

 

S-a spart adunarea, dar a rămas memorabilă!”

„S-a spart, aşa, destul de trist şi de urât s-a spart această [manifestaţie]… Pentru că au venit ăia, au sărit pe ei, au arestat destui; mai toţi au fost luaţi atunci la iuţeală, cât ai zice peşte i-au luat pe toţi, dar le-au dat [apoi] drumul la toţi. Pe Radu l-au luat şi-au mai luat din băieţii aceia care erau de pe la Facultatea de Drept, de la ţărănişti au mai luat, destui. Şi…

A fost şi un comunicat oficial după aceea, al Ministerului de Interne. Chiar comunicatul spunea că au arestat 300 de oameni…

Da-da-da! Ăştia au fost, din partea asta. Ei aveau de gând să-i judece, să facă, să dreagă… Se pare c-au fost nişte intervenţii şi din afară şi toţi au fost eliberaţi.

Şi preşedinţii partidelor istorice au intervenit…

Au intervenit… Dinu Brătianu şi… bine, ăştia, săracii, n-au fost scoşi din casele lor decât o dată, i-au dus [la închisori] şi nu s-au mai întors  Ăştia erau oameni… cum era şi Maniu, era şi [Dinu Brătianu] şi toţi, era şi George Brătianu care a fost o personalitate şi un istoric nemaipomenit – a murit în nişte condiţii groaznice! […] Ei, şi aşa a fost în ziua aceea…

Şi pe urmă ne-am întors acasă, dar n-aş putea spune c-am venit cu o inimă uşoară. Am venit cu o inimă foarte grea! […] În fine, s-a spart [adunarea], dar a rămas memorabilă!”

[Interviu de Silvia Iliescu, 2000]