Ioan Ion Diaconu: Memoria pământului românesc – o emisiune de istorie
Una dintre cele mai lungi emisiuni de istorie difuzate de Radio România a fost „Memoria pământului românesc”. Inaugurată în 1965, la microfonul acestei emisiuni s-au perindat cei mai importanți arheologi și istorici români. Între 1965 – 1989, redactorul acestei emisiuni a fost Ioan Ion Diaconu. Cu puțină experiență jurnalistică la angajarea în Radio (avea doar o colaborare la „Scânteia Tineretului” și o anchetă în jurul Sibiului intitulată „Tradiţie şi actualitate”), Ioan Ion Diaconu a reușit să invite la microfonul acestei emisiuni o serie de arheologi și de istorici, nu întotdeauna agreați de Secția de Presă a Comitetului Central. Ce a însemnat pentru el această emisiune și cum a reușit să păcălească cenzura, Ioan Ion Diaconu a precizat într-o înregistrare de istorie orală:
„Emisiunea care debutase în toamna anului 1965 era deschisă tuturor celor care aveau ceva să spună despre istoria patriei. (…) Aria sa de informare, prezentare şi comentare s-a întins de la Cultura de prund, descoperită şi scoasă la lumină de C. S. Nicolaescu Plopşor, până la măreţia falsei „Epoci de Aur” Nicolae Ceauşescu. Ca timp de emisie a avut când 30 de minute, când 25 de minute, când 20 de minute. Caracter de revistă, dar şi tematic. Au fost emisiuni de sine stătătoare despre Alexandru Ioan Cuza, despre Constantin Brâncoveanu… Ca revistă de istorie vorbită, emisiunea a fost susţinută în acest răstimp de vocile unor personalităţi de prestigiu ale vieţii noastre ştiinţifice şi culturale, între care amintesc aici pe Constantin și Hadrian Daicovici, Constantin C. Giurescu şi Dinu C. Giurescu, Emil Condurachi, Dumitru Tudor, Aurelian Sacerdoţianu, Dumitru Berciu, Mircea Petrescu Damboviţa, Dionisie M. Pippidi, Eugen Comşa, David Prodan, Dumitru Almaş, Ştefan Pascu, Eugen Comşa, Ştefan Ştefănescu, Mihai Berza, Ioan Dimitrie Suciu, Vlad Georgescu (ajuns între timp unul dintre directorii postului de radio Europa Liberă), Vasile Draguţ, Răzvan Theodorescu, Ghorghe Platon de la Iaşi, Florin Constantiniu, Gheorghe Buzatu cu revelaţia documentelor istorice din arhive mai puţin cunoscute, Alexandru Zub, Dan Zamfirescu, Şerban Cioculescu cu o rubrică intitulată „Poezia documentelor istorice”, Virgil Cândea, mereu cu ceva nou adus din ţară sau din străinătate, Dan Berindei, apărător al paşoptiştilor, G. D. Iscru, cu naţionalismul lui curat, Ion Horaţiu Crişan, care din student la medicină a ajuns student la istorie şi s-a făcut arheolog, Florin Medeleţ, unul din directorii muzeului Banatului din Timişoara, Petre Roman – un vestit arheolog român, Stelian Neagoe şi mulţi alţii, tot atât de buni căutători de comori documentare întru susţinerea coloanelor istoriei noastre naţionale, la care se adaugă personalităţi ale vieţii ştiinţifice internaţionale prezente în ţară cu prilejul unor congrese şi reuniuni ştiinţifice cu caracter mondial. (…) Cenzura? Unii au fost pur și simplu scoși din sumar. (…) Aş mai vrea să subliniez un aspect mai puţin cunoscut, şi anume că prin anii 1969-1970 s-a stârnit de la microfonul emisiunii „Memoria pământului românesc” un veritabil război al savanţilor. Pot fi ascultate emisiuni cu disputa, de pildă, dintre Dumitru Tudor şi Constantin Daicovici pe tema „Unde se află Malba”, de fapt Romula sau dacă vreţi Romula Magna, la Reşca Romanaţi sau în Banat. De remarcat că Romula apare ca singurul oraş de seamă al Daciei cu un nume nedacic şi cu un diminutiv de la Roma. Romula însemnă Mica Romă… căutând să arate prin asemenea toponime originea ei latină încă de la întemeiere ca aşezare romană de veterani şi colonişti latini – a zis Dumitru Tudor. Ruinele înfloritorului oraş, după cel care a fost profesor universitar doctor docent Dumitru Tudor, cercetător, arheolog, care au mai putut scăpa de la distrugerile oamenilor, sunt ascunse parţial sub casele şi gospodăriile satului Reşca, azi judeţul Olt. După aceea aş aminti de emisiuni cu probleme controversate ale istoriografiei româneşti, susţinute de Constantin C. Giurescu în temeiul unor argumente greu de tăgăduit. Emisiunea a avut la un moment dat şi o rubrică mai lejeră intitulată „Poezia documentelor istorice” – autor Şerban Cioculescu pe vremea când a fost directorul Bibliotecii Academiei Române şi încă una „Anecdotica istorică”, precum şi rubrica susţinută o vreme de profesorul universitar doctor Aurelian Sacerdoţeanu şi intitulată „Toponimia istorică”. (…) Despre Ilie Ceauşescu nu pot să spun decât de bine. De bine pentru că eu l-am cunoscut ca istoric. Era pe vremea aceea maior sau colonel şi l-am cunoscut în calitate de cercetător, scosese nişte cărţi, nişte broşurici despre anumiţi eroi din istoria patriei. L-am invitat la radio să citească un eseu pe o anumită temă. N-am fost crezut: „Cum, este chiar fratele şefului statului?” Am spus: „Domne’, eu l-am adus în calitate de istoric” L-am înregistrat în cabina T2 şi dintr-odată m-am pomenit cu redactorul-şef în cabină, care venise să mă certe. De ce? Pentru că eu îl opream din înregistrare şi mă comportam cu el ca şi cu oricare alt istoric sau actor, adică îi spuneam ce să facă, de unde să o ia ca să nu greşească şi redactorul-şef exagera când îşi închipuia că se supără omul că îl pun la punct, că îi ordon eu ce să facă. I-am luat odată un interviu clasic cu întrebările date şi răspunsuri scrise. Şi a venit într-o joi, mi-a răspuns la întrebări în scris, eu aveam întrebările scrise, el avea răspunsurile scrise, aici fac o paranteză să vă spun că erau foarte mulţi istorici de seamă, poate mai sunt şi acum, care, în frunte cu Constantin C. Giurescu, oameni care nu puteau să vorbească liber, ci îşi scriau. Ăstora le făceam întrebările şi le trimiteam un plic înainte acasă şi după aceea veneau la radio sau mergeam acasă cu magnetofonul portabil şi îi înregistram. Ei bine, Ilie Ceauşescu, colonel pe vremea aceea, a răspuns la întrebări şi a plecat. M-am pomenit cu un telefon că nu e mulţumit de răspunsurile pe care mi le-a dat la întrebări şi că mă roagă sa-l primesc din nou sâmbătă să refacă răspunsurile. Când a venit sâmbătă eu i-am pus înrebările, dânsul a întors textul cu faţa în jos şi a răspuns la întrebările mele mult mai bine decât răspunsese înainte. Îl nemulţumise că se cam poticnea când citea, deci nu era radiofonic şi considera că nu s-a exprimat cum trebuie despre ceea ce îl întrebasem. Vreau să spun că era foarte exigent. (….) Cum am realiazat primul interviu cu Constantin Daicovici? “Moşul” se răspândise prin articole, n-are o carte propriu zisă, n-are o sinteză de istorie Constantin Daicovici. „Dacica” care a apărut în ’70-’71 este o culegere de texte cu care l-am cucerit. Ducându-mă la Cluj Napoca, am văzut-o în librărie, am cumpărat-o, ploua, am învelit-o şi am dus-o cu magnetofonul la Muzeul Transilvaniei. Am intrat şi m-am recomandat, am spus cum mă cheamă şi l-am rugat mai întâi să-mi dea un autograf pe carte şi în timp ce stăteam de vorbă şi mă târguiam cu el, cum să ne acorde interviul (…) „Uite cine vrea să facă istorie, dom’le? Tu, măi puţoiule, vrei să faci istorie?! Ce vrei să mă întrebi?” Ĩi spun eu cam ce vreau să-l întreb, zice: „Nu rămâi acum! Vii după masă pentru că am venit chiar acum de la masă, am mâncat nişte ardei umpluţi şi n-am să pot să-ţi dau ţie nici un intreviu, ai înteles?” Şi am plecat, m-am plimbat prin muzeu şi m-am întâlnit cu fiul domniei sale, cu Hadrian Daicovici. I-am spus ce am păţit. Acesta îmi zice: „Ştii latineşte?” Am zis „Dom’ profesor, eu ştiu câtă latină am învăţat prin anul întâi la filologie, aşa amator, am făcut un singur semestru cu Iorgu Iordan”, „Deci nu ştii limba latină?” „Nu ştiu limba latină, poate cu dicţionarul lângă mine.” „Bun, atunci ia loc şi scrie!” Și mi-a dictat un text cam de-o jumătate de pagină pe care l-am învăţat pe dinafară versiune şi retroversiune şi îmi zice: „Ei, acum poţi să te duci la tata”. Şi când am intrat în biroul lui Constantin Daicovici: „Iar ai venit pe capul mau? Ia citeşte acolo!” Am citit. „Ia tradu!” Trrrrr, că ştiam pe dinafară, „Ah, acum poţi să vii la interviu…” Și i-am luat primul interviu intitulat „E plină grădina istoriei cu buruieni”, care s-a difuzat în 1970. Buruienile din grădina istoriei erau cei care contestau continuitatea şi unitatea poporului român de la Dunăre, Carpaţi şi Marea Neagră”.
[Interviu realizat de Virginia Călin, 1998]
