Context
La 8 noiembrie 1869 se năștea Nicolae Paulescu cel care avea să devină un strălucit medic și cercetător. Face studii aprofundate asupra fiziologiei splinei şi pancreasului endocrin; a descoperit insulina, publicând în august 1921 rezultatele cercetărilor sale. Datorită omului de știință român Nicolae Paulescu, astăzi persoanele care suferă de diabet pot ține boala sub control. Când a descoperit insulin, a numit-o inițial pancreină. A fost membru post-mortem al Academiei Române (1990).
Cu întârziere de 50 de ani va fi recunoscută prioritatea lui Paulescu în descoperirea insulinei faţă de medicii canadieni Frederick Grant Banting şi John James Rickard Macleod, care au anunţat descoperirea insulinei în decembrie 1921 (pentru care au luat Premiul Nobel pentru medicină în 1923).
Viața și cariera
Nicolae Constantin Paulescu s-a născut la 8 noiembrie 1869 în Bucureşti, pe Calea Moşilor nr. 69, părinţii fiind Costache Paulescu, de profesie negustor şi Maria Paulescu (născută Dancovici). Nicolae C. Paulescu urmează clasele elementare la „Şcoala primară de băieţi nr. 1, Culoarea de Galben” şi, în 1880, se înscrie la „Gimnaziul Mihai Bravul” (Liceul Mihai Viteazul), pe care-l va absolvi în 1888. Încă din anii liceului, dovedește că îi plac ştiinţele naturale, fizica şi chimia, dar e strălucit și la limbile străine, clasice şi moderne.A studiat medicina la Paris, din 1888 și în 1897 obține titlul de Doctor în Medicină cu teza ”Recherches sur la structure de la rate” (Cercetări asupra structurii splinei).
A lucrat în spitalele din Paris, mai întâi ca extern la spitalul parizian „Hôtel-Dieu” (1891-1894) în serviciul profesorului Étienne Lancereaux, ilustru clinician şi anatomo-patolog, şi apoi ca intern (1894-1897) sau ca medic secundar (1897-1900) la spitalul Notre Dame du Perpétuel-Secours, fiind adjunct al profesorului Lancereaux şi secretar de redacţie al revistei Journal de Médecine Interne.
În anii 1897 și 1898 a urmat şi cursurile de chimie biologică şi fiziologie generală la Facultatea de Ştiinţe din Paris, obţinând în 1899 titlul de Doctor în Ştiinţe cu lucrările ”Cercetări experimentale asupra modificărilor ritmului mişcărilor respiratorii şi cardiace sub influenţa diverselor poziţii ale corpului” şi ”Cauzele determinante şi mecanismul morţii rapide consecutivă trecerii de la poziţia orizontală la cea verticală”. În anul 1901, obţine la Universitatea din Paris al doilea doctorat în ştiinţe cu dizertaţia ”Étude comparative de l’action des chlorures alcalines sur la matière vivante” (Studiu comparativ asupra acţiunii clorurilor alcaline asupra materiei vii). Revine în România în anul 1900 şi este numit profesor de Fiziologie la Facultatea de Medicină şi Director al Clinicii de Medicină internă de la spitalul St. Vincent de Paul din Bucureşti.
În anul 1902 îşi deschide cursul de Fiziologie cu prelegerea „Generaţia spontanee şi darwinismul în faţa metodei experimentale” iar în 1905 ţine trei lecţii faimoase („Finalitatea în biologie”, „Materialismul”, „Suflet şi Dumnezeu”) ce vor alcătui volumul Noţiunile „suflet” şi „Dumnezeu” în fiziologie, publicat în acelaşi an şi reeditat în 1944 şi 1999. Concepţiile sale antidarwiniene vor determina o aprigă polemică cu Nicolae Leon şi Dimitrie Voinov în paginile revistelor ”Convorbiri literare” şi ”Spitalul”.
Descoperirea insulinei
În 1916, Paulescu a descoperit un produs activ antidiabetic în pancreas, substanță pe care a numit-o pancreină – insulina de astăzi – și pe care a injectat-o unui câine cu diabet, observând un efect de normalizare în ceea ce privește nivelul glicemiei. Ca urmare a implicării sale în Primul Război Mondial, munca de cercetare a fost oprită, dar omul de știință și-a reluat activitatea imediat după încheierea războiului. În 1921 a publicat lucrarea cu titlul ”Pancreina și procedura fabricației sale”, cerându-și astfel drepturile pentru metoda de realizare a acesteia. Un an mai târziu, Fr. Grant Banting şi Ch. Herbert Best – doi cercetători canadieni – anunțau descoperirea insulinei, pe care o administraseră pentru prima dată unui pacient. Cei doi au declarat la momentul respectiv că Paulescu ar fi susținut că injecțiile cu pancreină la subiecții umani nu ar fi avut efect. În 1923, Banting și Best au primit Premiul Nobel, iar Paulescu a scris juriului și a sesizat acest lucru, dar cererea sa a fost respinsă.
Răspunzând campaniei internaționale inițiată de fiziologul scoțian Ian Murray, profesorul A.W.K. Tiselius, vicepresedinte al Fundatiei Nobel, recunoaște în 1969 meritele lui Nicolae Paulescu în descoperirea tratamentului antidiabetic, exprimându-și speranța că „opera de pionerat” a lui Paulescu va fi elogiată cum se cuvine de forurile științifice internaționale. În cartea The Priority of N.C. Paulescu in the Discovery of Insulin , publicată în 1976 profesorul Ioan Pavel a prezentat documente incontestabile care atestă meritele lui Paulescu.
În anul 1990, Nicolae Paulescu a fost numit post mortem membru al Academiei Române.
Autor:Alexandru Balaci
*
Bibliografie
Calendar Rador
https://www.lecturadigitala.ro/ro/articole/biografii/122-nicolae-constantin-paulescu
RADOR – 8 noiembrie
