Autor:Alexandru Balaci
Context
Într-o zi de 10 noiembrie 1994, apunea steaua unui mare iluzionist, care bucurase publicul și lumea circului zeci de ani. Celebru Iosefini încheie ultima sa ”scamatorie”, cu viața, lăsând în urmă o bogată moștenire pentru cei care i-au urmat.
Aurel Iosif, pe numele de scenă Iosefini, a fost o figură proeminentă a spectacolelor de iluzionism, realizate în lumea circului național și internațional
O viață sub reflectoare
Pe numele adevărat Aurel Iosif, el s-a născut la Iași, pe 12 decembrie 1919, a urmat cursurile primare ale școlii elementare de patru clase, iar ulterior începe Liceul”Hașdeu” din Chișinău. Își va consacra primii ani de maturitate în lumea „comerțului ambulant la diferite bâlciuri din țară”, folosindu-se de înzestrările sale native.
Despre această perioadă „romantică” a vieții sale, Iosefini spunea: „N-am să uit niciodată iarna lui 1932! Împlinisem 13 ani și plecasem în lume, de capul meu, singur și fără niciun rost. Nu mai aveam familie, nici alt sprijin decât slabele puteri ale unui copilandru care eram pe atunci… Dar și un soi de încredere oarbă în viață și în destinul meu, pe care nu eram totuși în stare să-l descifrez. Plecasem de acasă de cu primăvară și m-am trezit – după o lungă călătorie, plină de peripeții și de întreruperi – în Bucureștiul necunoscut, care mă primea cu indiferență. Aveam o adresă, o vagă cunoștință de-a unui unchi (…) și m-am dus acolo, cerând adăpost și găzduire. După care am stat o vreme la cofetăria unui grec de pe Calea Griviței, un ins grozav de cărpănos și bănuitor. Când înfășuram bomboane în hârtie de staniol, mă urmărea din spate cu privirea, iscodind prin oglindă să vadă dacă bag vreuna în gură pe furiș. Bâlciul se instalase pe un maidan, în imediata apropiere a oborului de vite. O mulțime de maghernițe, barăci și corturi (…), m-am oprit sub arcada ce-i marca intrarea. Iată bâlciul, îmi spuneam, și mă pregăteam să pășesc în el, de data aceasta nu ca vizitator, ci altfel… până la circ, îmi spuneam, nu strică o ucenicie aici”.
A învățat de la un mare magician, Mery King, un american. A început cu spectacole prin sate, pe la casele de cultură, apoi a venit în București. Era nepotul actriței Margareta Baciu, de la care a moștenit pasiunea pentru scenă. Debutul este descris în memoriile sale, începând cu prima întâlnire cu acela care îi va înlesni viitoarea carieră de artist de circ.
„- Domnule director, v-aș ruga ceva, străduindu-mă să-mi înving sfiala.
– Ce-i, țâcă, zi-i!
– Eu… aș vrea… vreau să mă fac artist de circ, am spus dintr-o răsuflare. Vă rog să mă puneți la o încercare!
Directorul începu să râdă cu poftă, scuturându-și tot capul.
– Aud?… Ce?… Artist de circ? Hă-hă-hă… Şi ce știi tu să faci?, mă întrebă, oprindu-se din râs.
– Ştiu să fac multe, dar mai ales scamatorii… parcă nu eu vorbisem, ci altcineva în locul meu, care îmi luase vorba din gură.
– Scamatorii? Hă-hă-hă! Auziți, mă, veniți încoace! (…) Cum te cheamă, mă?
– Aurel Iosif, am răspuns, aproape fără să-mi dau seama.
– Aurelio Iosefini!, urlă Frascatti, ca un manager ce prezintă publicului un campion de box. Îmi ridicase cu mâna lui brațul drept în sus.
– O mică reprezentație, e probă, liniște!, strigă el cu voce bufonă.
Apoi, întorcându-se spre mine:
– Dă-i drumul, țâcă!
Spectatorii râdeau cu hohote. Am vrut să mă retrag, dar Liri mă opri. Intimidat, am început să lucrez stângaci. Am spart, în râsetele celor de față, un pahar, pe când încercam să-l fac să dispară. Directorul îmi vorbi, cu bunăvoința-i, ironic:
– Nu-i nimic, maestre, continuă. Deocamdată, îmi datorezi cinci lei pentru pahar.
Toți păreau să se distreze de minune și râdeau cu hohote. Am reușit câteva palmări și manipulări de țigări și atunci au început să mă privească cu alți ochi. Când i-am înapoiat lui Frascatti portofelul pe care i-l șterpelisem fără ca el să observe, acesta fluieră afirmativ.
– Al dracului ‘oț!
Apoi, cum terminasem și m-am oprit, așteptând emoționat un verdict, se ridică în picioare și mă bătu prietenește pe umăr:
– Bravo, tinere, ești un as! Te angajez… și făcu intenționat o pauză. Mi se oprise inima.
– Băiat de manej!, continuă el și izbucni într-un hohot de râs.
Toți cei de față aplaudară înveseliți, apoi plecară, lăsându-mă singur. Grăsunul cel tânăr (am aflat apoi că era Tuli, fiul directorului) se apropie de mine:
„- Vezi dacă muncești bine?… Ține-o așa și o să ajungi tu și artist.„.
Începe turneele prin țară în 1939, cu primul său spectacol de iluzionism, ajutat de fratele său mai mic, Ștefan. Evoluția este întreruptă de cel de-Al Doilea Război Mondial, când va fi mobilizat, lăsarea la vatră având loc către perioada finală a conflagrației, în anul 1944. Odată cu revenirea în viața civilă, începe și seria marilor sale turnee, desfășurate atât în țară, cât și în state vecine, precum Bulgaria și Ungaria. Despre acest lucru, maestrul afirmă în memoriile sale: „Apucasem să văd, după ce devenisem cunoscut, cum se făcea coadă la casele de bilete ale sălii unde jucam sau cum realmente jucam cu casa închisă„.
Nu se încadra în rigorile partidului
Afilierea politică era o condiție, în acele vremuri, să reușești. Iosefini se va înscrie inițial, în anul 1946, în Partidul Social Democrat, „tovarășul de drum” al Partidul Comunist Român, și ulterior se va afilia acestuia din urmă. Va fi exclus din rândurile partidului pentru „atitudinea anti-sovietică”, în fapt atitudinea manifestată în timpul Festivalului Internațional al Tineretului din 1953, desfășurat la București, când l-a făcut escroc pe un artist sovietic care a refuzat să-i arate unele secrete profesionale.
După excluderea din partid, Iosefini se va concentra pe spectacolele din țară, până în anul 1952, când se angajează la Ansamblul de Estradă. „Stătusem doi ani în Teatrul de Estradă, din 1952 până în 1954, și, deși eram considerat vârf artistic și încadrat la categoria excepțional, m-am trezit dat afară pe motiv de «necorespunzător» profesional. Bineînțeles că am reacționat imediat, dându-l în judecată pe directorul teatrului. În fața tribunalului, au depus mărturie ca martori în favoarea mea George Vraca, Ion Manolescu, Ioan Talianu și Maria Tănase. Am câștigat procesul și am fost reintegrat în drepturi, dar imediat după ce mi s-a făcut această reparație a nedreptății suferite, mi-am dat demisia și am plecat eu din Ansamblul de Estradă”.
În vizorul Securității
Securitatea monitoriza orice. Dintr-o notă din anul 1958, reiese că o trupă de circ românesc avea să plece într-un turneu în URSS, unde a fost inclus și marele iluzionist Iosefini. Acesta nu a mai putut pleca, fiind oprit în țară, iar concluzia era scurtă: „Între timp s-au luat măsuri pe linie de partid și Iosefini nu mai pleacă în URSS”. Mai mult, va fi victima mai multor mărturii ale apropiaților săi. Într-una dintre acestea, trimisă către Ministerul Culturii, se arăta că Iosefini „abuzează prin faptul că a reușit să-și facă o serie de cunoștințe printre tovarășii cu răspundere” sau „fiind exclus din partid, pentru atitudine anti-sovietică, își mai manifestă și acum această atitudine”, „condiționează prezentarea programelor sale, pentru care a fost angajat în Ansamblul de Estradă”.
Supravegherea sa va continua începând cu 1984, când există un raport la Ministerul de Interne – Departamentul Securității, prin care se specifica faptul că aceștia doreau să cunoască „toate discuțiile ce se poartă de la acest post telefonic”, altfel zis, telefonul personal îi era pus sub ascultare. Iosefini a reușit însă, timp de douăzeci de ani, să fie directorul Circului de Stat din București. În prima pagină a cărții sale autobiografice îi amintește pe toți colegii de la Circul de Stat. „Închin această carte constructorilor și artiștilor noului Circ de Stat”, afirma marele Iosefini.
A apărut în câteva filme, cum sunt cele din seria inspirată de lumea circului: Saltimbancii, Fram-ursul polar, Un saltimbanc la Polul Nord și BD intră în acțiune. A scris scenarii. Fiul său, Leonard Alexandriuc, născut în afara căsătoriei, nu i-a păstrat numele de familie, ci doar pe cel de scenă, Leonard Iozefini.
Bibliografie
Calendar Rador
”Memoriile unui scamator”, Iosefini
https://www.viata-libera.ro/societate/209868-iluzionistul-iosefini-si-securitatea-comunista
