„Lângă Ploieşti, de unde te va duce o bună şosea, Schiţul Ghighiu, căruia i se zice şi mănăstire, şi cu drept cuvânt. Frumoasa biserică e înconjurată de paşnice clădiri gospodăreşti, cu coperământul de şindrilă subţire, bine aşezată. În fund, unde curge limpede un „izvor al tămăduirii”, se inşiră pomi roditori şi via se mlădie pe haragi” – Nicolae Iorga
Nu departe de Bucureşti, la aproape cinci kilometri de Ploieşti, găsim un loc deosebit, scăldat în linişte, unul dintre renumitele lăcaşuri de cult din judeţul Prahova. Mănăstirea Ghighiu, cu hramul „Izvorul Tamaduirii“, a fost întemeiată cu peste patru secole în urmă, în mijlocul unei păduri de pe întinderea Codrilor Vlasiei, şi atrage turiştii aflaţi în căutare de minuni şi tămăduire, rugăciunile lor fiind adresate mai ales icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului, adusă din Siria acum mai bine de 50 de ani, dar şi izvorului tămăduitor aflat aici.
Prima atestare a locului, sub numele satului aflat aici – Ghigheu – , apare în anul 1471, într-un hrisov al voievodului Radu cel Frumos, iar la 30 noiembrie 1601 este menţionată pentru prima dată mănăstirea de aici, într-un document al lui Bunea logofăt, fiului logofătului Coresi din localitate, prin care afirmă că a respectat jurământul faţă de tatăl său de a nu se atinge de domeniul mănăstirii, ctitorie a acestuia şi a soţiei sale, jupâniţa Slăviţa. Cei doi ctitori aceau să fie îngropaţi în mănăstire, lăsând mare blestem pentru cei care s-ar fi opus ca acel teren să rămănă mănăstirii.
La 9 aprilie 1602, fiul lui Coresi logofăt măreşte vânzarea către jupân Mihaiu şi ginerele său Stanciul, la „două părţi ocină din satul Bărcăneşti pentru 12100 aspri, iar a treia parte de ocină de peste tot să o stăpânească singur”.
Pe parcursul anilor, sunt menţionate documente din care rezultă dobândirea de posesiuni de către mănăstire: la 9 mai 1636, un document al lui Matei Basarab vorbeşte despre posesia fetelor Semei din Stânceşti asupra viilor Măineasca Călini de la Găgeni şi de la Călugăreni, iar la 7 iunie 1650, un document al aceluiaşi domnitor menţionează stăpânirea Radului şi a lui Dragomir asupra moşiei Fundeni.
Există şi un alt document, o Sentinţă a Tribunalului Prahova datată 16 aprilie 1784, prin care una din proprietăţile mănăstirii, moşia Rotunda, a fost disputată de Enache Râfoveanu şi Mănăstirea Tărşora, însă nu se ştie exact modalitatea în care acesta a intrat în posesia moşiei logofătului Coresi, parte a mănăstirii, lăsată moştenire fiului său Bunea.
La 18 iunie 1721, acelaşi Tribunal face vorbire despre o carte de hotărnicie a doisprezece boieri făcută moşiei din hotarul Găgeni a părintelui Hrisontie.
Treptat, însă, urmele sihăstriei de aici aveau să se şteargă.
Puţină lume ştie că Mănăstirea Ghighiu a jucat un rol important şi în dezvoltarea farmaciei ştiinţifice pe meleaguri prahovene, fiindcă încă înainte de anul 1764, aici se prepara apa de melisă sau roiniţă, folosită ca medicament.
În anul 1814, pe timpul lui Ioan Caragea Voevod şi al P.S. Mitropolit Nectarie s-a ridicat pe un teren donat de proprietara Uţa Cantacuzino Corneanca o Sfântă Biserică – de dimensiuni reduse – şi chilii împrejur, pentru a servi de chinovie pentru monahi, de către ieroschimonahul Arsenie, stareţ, cu ajutorul a 4 fraţi Rucăreni.
În anul 1817, la 23 aprilie, Măriuţa Răfoveanca împreună cu mama sa, Ana, donează un teren şi o parte din averea lor pentru înălţarea unui schit, la cererea monahului Agapie.
Apoi se legalizează şi alte donaţii către mănăstire:
– la 9 august 1830, Ioanichie Stamatoiu donează schitului Ghighiu o vie;
– la 2 ianuarie 1836, un oarecare Pârvu donează via sa din dealul Vigilina;
– la 25 martie 1832, Stan Manu Pescaru, donează prăvălia sa din Ploieşti;
– la 4 februarie 1862, Ecaterina Mitreasca donează mănăstirii via sa din dealul Bojienilor;
– în fine, la 28 decembrie 1833, Androne Podeanu, donează moşia sa din Dragodeana.
Revenind la terenul donat de Măriuţa Răfoveanca, aici a început să fie zidită în anul 1858, în vremea stareţului Eftimie, biserica mare a mănăstirii, sub căimăcănia lui Alexandru D. Ghica Voevod, cu binecuvântarea Mitropolitului Nifon.
În anul 1864, Gheorghe Tattarescu, considerat „cel mai tipic academist” şi pionier al neoclasicismului în pictura românească, lucrează la decoarea interioară a pereţilor mănăstirii, iar lăcaşul de cult avea să fie sfinţit la 31 martie 1866.
Fundaţia actualei biserici este clădită pe blocuri masive de piatră, pe care s-au ridicat ziduri de cărămidă. Arhitectura bisericii aminteşte de stilul brâncovenesc: forma de treflă, o singură turlă pe naos şi pridvor deschis în faţă.
În anul 1875, la moartea Mitropolitului Nifon, stereţul Mănăstirii Ghighiu este însărcinat să conducă Mitropolia Ungrovlahiei până la alegerea noului mitropolit, fapt ce atestă prestigiul de care se bucura la vremea aceea atât mănăstirea cât şi stareţul ei.
Între anii 1877-1899 stareţulului mănăstirii, arhimandritul Juvelanie, i-a fost conferit dreptul de a purta mitră, pentru meritele sale, dar şi pentru serviciile aduse de mănăstire Mitropoliei Ungrovlahiei.
În perioada războiului de independenţă din anul 1877, la cererea Mitropolitului Calinic Miclescu, Mănăstirea Ghighiu a găzduit armata şi prizonierii de război.
Mănăstirea avea să sufere în anii ce au urmat, numeroase distrugeri, dar şi alte momente dificile: în anul 1883, aici a fost un azil al mănăstirii în care erau primiţi epilepticii şi debilii mintali, pentru a căror întreţinere Primăria oraşului Ploieşti plătea o sumă anuală derizorie, apoi spaţiile gospodăreşti au fost transformate în „casă de doctori” în timpul epidemiei de holeră din anul 1892, mănăstirea a fost incendiată în mai multe rânduri – în anii 1906, 1909, 1945, 1946. În perioada Primului Război Mondial armata germană distruge o parte din chilii, alungă călugării şi transformă mănăstirea în … fabrică de conserve, iar în anul 1922, la unul dintre incendii, este distrusă valoroasa bibliotecă a mănăstirii, pentru ca marele cutremur din anul 1940 să producă şi el stricăciuni însemnate acestui sfânt lăcaş.
În cel de-Al Doilea Război Mondial, la 26 august 1941, o unitate militară germană ocupă stăreţia, şase camere şi două corpuri de case, iar pe păşunea mănăstirii instalează barăci, în vreme ce numărul monahilor scade la unsprezece, pentru ca mai apoi, mănăstirea să fie bombardată, fiind adusă la stadiul de ruină.
Au urmat anii de reconstrucţie a ansamblului monahal, din vremea Patriarhului Justinian Marina, care îl transformă, în anul 1952, în mănăstire de maici, la 16 aprilie, Athanasie Dincă, ultimul stareţ al Mănăstirii Ghighiu, predând păstoria monahiei Tamara Oleinic, prima stareţă a mănăstirii de maici, aflată în fruntea unei obşti formată din şase vieţuitoare aduse aici de la Mănăstirea Ţigăneşti.
La 1 aprilie 1955 stareţa Tamara Oleinic s-a retras, lăsând păstoria sobrului monahiei Pelaghia Tudor, o tânără cu o bună pregătire şi o educaţie monahală aleasă, dobândită în cursul anilor de studiu la seminarul monahal de la Mănăstirea Horezu, dar şi lângă maica sa duhovnicească Haritina Tudor, stareţa Mănăstirii Ciorogârla. Noua stareţă a Mănăstirii Ghighiu, face ca obştea de aici să crească în perioada 1955-1960, de la 15 la 60 de vieţuitoare.
Din punct de vedere al construcţiilor, în această perioadă, cu sprijinul Patriarhului Justinian, s-au zidit din nou turle din beton armat, s-a spălat pictura, s-a turnat pardoseală de mozaic, s-au construit din temelie chilii integrate într-o incintă în formă de cetate, s-au amenajat săli pentru şcoala monahală, pentru ateliere şi pentru muzeu, s-a înalţat din temelie cetatea mănăstirească de la dreapta clopotniţei, spre miazăzi şi răsărit, cu chilii, steliere, trepeză, stăreţie, casă arhierească, arhondraic, chilii pentru duhovnici. Nu în ultimul rând, s-a renovat biserica cimitirului punându-i-se acoperiş nou şi înoindu-i-se pictura.
În anul 1956, aici se înfiinţeaza un atelier de ţesut covoare, iar în 1957, cu prilejul înfiinţării atelierului de icoane pe lângă Tipografia Institutului Biblic din Bucureşti, obştea este angajată să lucreze în cadrul acestui atelier.
În perioada 1955-1958, aici se întemeiază o şcoală monahală sub conducerea stareţei Pelaghia Tudor la care sunt înscrise 15 cursante.
În anul 1962 sunt transferate de la Mănăstirea Zamfira 30 de maici şi surori.
Colecţia de artă a mănăstirii, organizată în anul 1964 constituie un adevărat tezaur de tipărituri, icoane vechi, obiecte de cult şi alte valori ale patrimoniului cultural istoric.
În anul 1992 s-a ridicat, în partea stângă a bisericii, un aghiasmatar, iar în anul 1995 se deschide un nou şantier spre miazănoapte pentru a se ridica o nouă poartă încadrată de chilii.
La 1 mai 2008, Maica Pelaghia Tudor predă păstoria monahiei Eupraxia Neacşu, care a construit clădirea stăreţiei, mănăstirea a fost împrejmuită cu gard de zid pe latura de nord, s-au executat lucrări de consolidare la biserica mică înnoindu-se cu pictură nouă şi mobilier nou.
În prezent în Mănăstirea Ghighiu vieţuiesc 45 de monahii, stareţă fiind monahia Epiharia Lungu.
Vatra mănăstirii cu pământ de cultură, grădină de zarzavaturi şi livadă, este întinsă pe nu mai puţin de 22 de hectare.
Mănăstirea păstrează un odor de mare preţ, icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului cu Pruncul, „Sirianca”, zugrăvită pe lemn de santal, datând din secolul al XVI-lea. Ea a fost dăruită mănăstirii de episcopul Vasile Samaha de Sergiopolis din Siria, la 25 februarie 1958.
Se spune că Episcopul Samaha al Antiohiei a avut un vis prin care Maica Domnului îi spunea unde să fie mutată Icoana, precizând numele mănăstirii Ghighiu. În anul 1958, Icoana a fost adusă cu fast, la mănăstirea Ghighiu, în prezența patriarhului Justinian Marina. În momentul sosirii alaiului la Ghighiu, episcopul sirian a izbucnit în lacrimi în fața tuturor, simțind că pentru păcatele conaționalilor săi Maica Domnului a poruncit schimbarea locului Icoanei.
Încă de la aducerea ei din Siria icoana era cunoscută ca fiind aducătoare de fapte minunate şi vindecări, multe din acestea fiind consemnate în urma rugăciunilor la această icoană şi a mărturiilor celor care şi-au pus credinţa în Maica Domnului.
Icoana Maicii Domnului se arată uneori foarte întunecată la față, alteori pare foarte luminoasă, însă ea este considerată totuşi tristă, în privința expresiei Preacuratei Fecioare, uneori Maica plânge, iar alteori nu se lasă ridicată și mutată, și nici fotografiată.
Cât despre izvorul din incinta ansamblului monahal, legenda spune că atunci când căuta loc de mănăstire, călugărul Agapie împreună cu patru ucenici, obosiţi de drum, au poposit într-o poiană din Codrii Vlăsiei pentru a se odihni.
Aici au fost treziţi de un foşnet, susurul unui izvor, ei înţelegând astfel că aici este locul potrivit unde să facă un schit, devenit astăzi Mănăstirea Ghighiu. Tot de la acest izvor se spune că şi-a luat mănăstirea hramul, „Izvorul Tămăduirii”.
Tot legenda spune că acesta este un izvor cu apă tămăduitoare, dovedindu-se în timp, conform mărturiilor oamenilor care au consumat această apă cu credinţă, că este vindecător de boli.
Trebuie spus că în anii comunismului, autorităţile de la acea vreme au încercat să acopere cu beton acest izvor, dar firul apei şi-a regsit un alt curs, spre disperarea acestor „atei”, dar spre mângâierea credincioşilor care s-au rugat aici neîncetat.
Există mărturii care arată că femeile care nu puteau avea copii, s-au rugat aici, au băut din apa izvorului şi au născut copii sănătoşi, totul ca o dovadă a izbândei credinţei profunde.
Aşadar, binefacerile Maicii Domnului se revarsă asupra mănăstirii şi a peleriniilor atât prin Icoana Făcătoare de minuni cât şi prin apa tămăduitoare a acestui izvor, făcând din Mănăstirea Ghighiu un loc de reculegere şi rugăciune binecuvântat. Până la urmă, orice încercare a vieţii este menită să ne facă să ne întoarcem la credinţă…
Fotografii din arhiva personală, decembrie 2010
