Autor:Alexandru Balaci
Context
În 2019, Parlamentul decreta 13 noiembrie ca Ziua Dramaturgiei Românești, având în vederer că pe 13 noiembrie 1884, piesa ”O scrisoare pierdută” avea premiera la Teatrul Național. Potrivit legii, Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale, Institutul Cultural Român, autorităţile publice de cultură şi instituţiile din sistemul de învăţământ pot organiza evenimente dedicate Zilei Dramaturgiei Româneşti.
Acum 139 de ani (1884) la Teatrul Naţional din Bucureşti, într-o zi de 13 noiembrie, avea loc premiera piesei „O scrisoare pierdută”, de I. L. Caragiale (în distribuţie: Aristizza Romanescu, Constantin Nottara, I. Panu, I. Petrescu). Jucată în prezența reginei Elisabeta, piesa s-a bucurat de un mare succes de public, autorul fiind chemat la rampă de două ori. Succesul extraordinar de la premieră este urmat de un şir de 11 reprezentaţii consecutive.
Drumul de la idee la scenă
Pentru Caragiale anul 1884 a fost unul de excepţie. La 13 noiembrie pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti avea loc prima reprezentaţie a capodoperei „O scrisoare pierdută”. Era o comedie realistă de moravuri politice ilustrând lupta de parvenire a burgheziei în timpul campaniei electorale pentru alegerile de deputaţi. Pe fondul agitaţiei oamenilor politici aflaţi în campanie electorală se nasc conflicte- reprezentanţii puterii şi opoziţiei acţionând orbeşte , utilizând strategii şi tertipuri murdare pentru a-şi realiza scopul: câştigarea campaniei electorale. Parvenitismul , culpabilitatea, şantajul, grosolania, impostura, slugărnicia, abandonarea demnităţii, demagogia, ipocrizia, formulele patriotarde, limbajul de joasă calitate, nasc în piesă situaţii absurde.
Presa vremii ori consemnările unor personalităţi ale epocii subliniază modul în care „s-a născut”, a fost reprezentată pe scenă şi succesul repurtat de comedia „O scrisoare pierdută”. În vara anului 1884, Caragiale lucrează intens la „Noaptea furtunoasă sau numărul 9”, programată la Teatrul Naţional pentru 16 septembrie, ca spectacol „al Artiştilor Asociaţi ai teatrului pentru sporirea fondului filantropic al Societăţii Funcţionarilor Publici” (Naţiunea, nr 648, 12septembrie 1884, p 3). Piesa a fost o reuşită, mai ales că presa scrisese că maestrul are-n lucru o creaţie deosebită, ceea ce sporise curiozitatea consumatorilor de artă. Şi pentru a nu lăsa loc de interpretări, Caragiale însuşi îl înştiinţează pe Maiorescu, printr-o telegramă, din 19 septembrie 1884, că „piesa este gata toată. Când poftiţi să săvârşim botezul după datine?” (I.L.Caragiale, Opere, VII, 1987, p 239).
Textul comediei va fi citit într-o duminică seara, la 23 septembrie/ 5 octombrie 1884, la „Junimea”. Venise şi Alecsandri ca să-i dovedească interesul pe care i-l acorda, alături de el fiind şi oaspeţi distinşi ai vremii: Zizin Cantacuzino, Al. Philippide, Th. Rosetti, Burghele, Chibici. Caragiale însuşi a citit comedia în patru acte. A fost un adevărat regal, recital de înaltă clasă, autorul jucându-şi pe rând personajele, cu disponibilitatea sa legendară de a imita şi de a exprima fiecare natură psihică în nota sa specifică. Asistenţa a comentat pertinent, apoi a conchis „a fost un triumf”. Petre Carp ar fi spus una din vorbele sale de duh: „Am crezut până azi că eu sunt cel mai mare om din România, acum văd că eşti tu”(Titu Maiorescu, Însemnări zilnice, II, 1940, p 264).
Autorul se afla în dilemă, ca şi ascultătorii. Finalul nu le era clar. Cine câştigă: Farfuridi sau Caţavencu? Caragiale va purta o discuţie lămuritoare cu bunii săi prieteni Suchianu şi Missir. Nu s-a putut finaliza o variantă acceptabilă. După câtva timp, într-o dimineaţă de la sfârşitul lui octombrie Caragiale s-a prezentat la amicul său Suchianu şi i-a zis: „Am ales pe amândoi, cum ai spus tu în zeflemea, dar într-o singură persoană, pe Agamiţă Dandanache, mai prost ca Farfuridi şi mai canalie decât Caţavencu. Asta-i culminaţie de teatru, acesta-i deznodământul de surpriză, după care am umblat două luni şi nu-l puteam găsi” (T. Maiorescu, Însemnări zilnice, II, 1940, p. 265)
Cu toate că nu figurase în repertoriul anunţat oficial pentru stagiunea 1884/1885, care se deschidea cu „Fântâna Blanduziei” a lui Alescandri, direcţia Teatrului Naţional a preluat manuscrisul „Scrisorii pierdute” dându-i prioritate. În cercul „Junimii” se vor face patru lecturi publice, o performanţă unică obţinută de o piesă originală.
Actorii repetau asiduu, premiera era programată pentru o zi de marţi, 13/ 1884. Chiar în ajunul premierei Maiorescu îl ia pe Caragiale cu el la Palat, prezentându-l reginei Carmen Sylva, atât de sensibilă pentru manifestările culturale. Caragiale face o lectură specială pentru întâia doamnă a ţării.
Prima reprezentaţie la „Scrisoarea pierdută” a fost o mare reuşită , autorul fiind chemat de trei ori la rampă. Întreaga presă a recunoscut succesul de la premieră: „Succesul a fost mare , sala plină de lume…”, „Autorul a fost chemat după actele II, III şi IV” (Naţiunea, an III, nr. 700, 15 noiembrie 1884, p 3), „Sala gemea de lume şi aplauzele nu mai sfârşeau” (Resboiul, an VIII, nr. 2639, 15 noiembrie 1884, p 2). Cuplul regal, din loja, a savurat comicul piesei. În sală, cronicarii, atât de la ziarele conservatorilor, cât şi ale liberalilor, înregistraseră la unison reuşita excepţională. Din loja sa, Caragiale a urmărit tensionat replicile şi mişcările actorilor, deoarece nu doar textul, ci şi punerea în scenă îi aparţineaa. Publicul ,foarte diversificat, umplea neîncetat sala teatrului la reprezentările ulterioare ale „Scrisorii pierdute” într-un aflux nemaiîntâlnit la o altă piesă românească.
Actorii întruniseră sufragiile spectatorilor. Mateescu în rolul Cetăţeanului turmentat („o adevărată piatră scumpă a giuvaerului acestuia”- „Voinţa Naţională”, nr. 106, 17 noiembrie 1884, p 3), Aristizza Romanescu în rolul lui Zoe Trahanache, Ştefan Iulian în Pristanda, Ioan Panu în Agamiţă Dandanache, Ioan Petrescu în Zaharia Trahanache, Ion Niculescu în Caţavencu, C.I. Nottara în Tipătescu, A. Catopol în Farfuride, cu toţii fac o echipă care va rămâne decenii exemplu de stil şi manieră de a-l juca pe Caragiale.
Lumea asigura succesul serilor, actorii asigurau succesul piesei. Reprezentaţiile se succedeau sub presiunea interesului public. Până în 9 decembrie 1884 au fost 12 spectacole. În stagiunea 1884/1885 au fost 16 reprezentaţii, „cu o reţetă de 30.000 lei , Hamlet a avut 7 reprezentaţii cu 18.000 lei, doar Boccacio le întrecea pe toate cu 19 reprezentaţii” (Aristizza Romanescu, 30 de ani, Bucureşti, 1904, p 140). Alecsandri făcu un gest frumos de generozitate şi de superioritate spirituală, transmiţându-i felicitări lui Caragiale prin intermediul protectorului acestuia, Titu Maiorescu „După cum văd în jurnale piesa d-lui Caragiale se bucură în favoarea publicului. Felicitările mele, autorului” (Scrisori de V. Alecsandri către d-l T.Maiorescu, 1881-1888, Convorbiri Literare, an XXXIX, nr. 6, iunie 1905, p. 520).
Au fost totuși opinii contrare, unele chiar jignitoare. În „Telegraful”, probabil I.C.Fundescu, directorul ziarului, scrie o cronică teatrală de rea-credinţă, creaţia fiind catalogată ca o producţie imorală:”E vie în tot şi râdem mult la comedia «O scrisoare pierdută» a d-lui Caragiale, dar plângem intenţiunea ascunsă a autorului de a glorifica coteriile şi de a face politică veninoasă în operele sale literare. Slăbiciunea d-lui Caragiale e tocmai în partea literară. D-l Caragiale n-are arta dramaturgului, nici arta omului de litere! Face bune caraghioslâcuri, dar mediocre scrieri literare. Moralitatea suferă, acţiunea păcătuieşte, intriga n-are temei, dar toate au vervă, chiar şi când n-are fond.” („Telegraful”, anul XV, nr. 3745, 17 noiembrie 1884, p 2-3).
Bibliografie
Calendar Rador
http://www.histmuseumph.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=4236:136-de-ani-de-la-premiera-piesei-o-scrisoare-pierdut&catid=39:stir
