Mihai Popescu era student la Facultatea de Drept în 1943 când a început să facă politică liberală. În scurt timp a devenit secretar general al Tineretului Universitar. Având această funcţie şi fiind însufleţit de „elanul tinereţii”, Mihai Popescu s-a implicat în organizarea marelui miting de la 8 noiembrie 1945 care vroia să demonstreze Marilor Puteri că românii nu îşi doresc un guvern comunist. Cu acea ocazie jurnalistul american de investigaţie Mark Ethridge nota şi el în raportul său că guvernul Petru Groza era dominat de comuniştii nedoriţi în ţară, lucru ce contravenea declaraţiei de la Ialta (februarie 1945) potrivit căreia ţările învinse îşi desemnau guvernele în urma unor alegeri libere. Dar sferele de influenţă erau deja împărţite, SUA şi Anglia permiţându-i lui Stalin să îşi extindă stăpânirea asupra Europei de Est. Mihai Popescu şi tinerii liberali nu ştiau pe atunci toate acestea, aşa încât este explicabilă amărăciunea din mărturia sa despre momentul 8 noiembrie 1945.
„Doza de inconştienţă şi de elan a tinereţii”
„Un tânăr, să zicem, fără obligaţii, cum eram noi atunci, [doar aceea] de a ne face şcoala, dar neavând familie în spate, vedeam altfel [lucrurile]. Adică ne asumam nişte riscuri pe care cei care treceau de 30 de ani nu şi le asumau, aveau nişte reţineri fireşti şi normale – nu laşităţi! – reţineri… Deci, în mod implicit, firesc, ne-a revenit nouă… am luat noi această iniţiativă [de a organiza mitingul], având doza de inconştienţă şi de elan a tinereţii necunoscătoare – repet acest termen, necunoscătoare!..
Am plecat de la sediul Partidului Liberal şi de la sediul Partidului Ţărănist au plecat colegii noştri ţărănişti, studenţii, poate 4-500 [de al noi] şi cred că şi de la ei tot atâţia… destul de bine organizaţi, pe coloane, pe rânduri, cu cei din frunte cu nişte lozinci: <Libertate!>, <Regele şi patria!>. Pe traseul [străzii] Maria Rosetti am ieşit în bulevardul Brătianu de-atunci, am mers la statuia Brătianu – care era atunci la Universitate – am luat-o pe Bulevardul Elisabeta şi am intrat pe Calea Victoriei – aici a fost uluirea! Era, mi-amintesc, zi de lucru, nu ştiu exact [care], dar zi de lucru. Doamnă, de la aceşti 500 [de oameni] am ajuns în Piaţa Victoriei mii! Mi-aduc aminte că blocul […] CFR-ului, cu foarte mulţi funcţionari… literalmente, s-au golit toate birourile! Veneau pe urmă puhoi, din altă parte, neorganizaţi [în mod special], s-a auzit doar că se face o manifestaţie pentru regele Mihai – asta era ideea – şi, vă spun, din câteva sute am ajuns câteva mii! Şi veneau încontinuu, din toate părţile. Într-adevăr, a fost interesant atunci, ca studiu politic, cum comuniştii au fost combătuţi cu propriile lor arme, adică ieşitul pe stradă de care nu ne credeau capabili! Credeau că este un monopol al lor… Era aşa de multă lume!”
„Duceţi-vă acasă, fiţi cuminţi!”
„Atunci, Ministerul de Interne era unde a fost Comitetul Central; ministru de interne era Teoharie Georgescu, pe el îl chema [Burah] Tescovici. Nu ştiu cine era în [sediu], dar maşina aia [din faţa lui], în orice caz, avea o portavoce sau ce era pe-atunci şi zicea: <Duceţi-vă acasă, fiţi cuminţi!>, nu ştiu ce, <o să păţiţi…> A fost răsturnată şi distrusă!
Pe urmă, am aflat că se formaseră în Bucureşti şi alte grupuri care nu mergeau în Piaţa Palatului şi care mergeau pe la posturile de miliţie pe care le-au lichidat, adică nu le-au devastat, pur şi simplu i-au scos pe oameni afară, au fugit ăia! Au fost câteva ore când guvernul comunist – şi el era foarte proaspăt – pierduse complet controlul Bucureştiului! În alte conjuncturi politice ar fi pierdut şi guvernul… N-au fost… nu vreau să dramatizez ce s-a întâmplat atunci, câţi morţi… niciodată n-am ştiut. Dar ea s-a lichidat când, după intervenţia unor camioane cu [oameni cu] răngi de fier, în care ştiu că au fost victime… […] Au intrat acolo sovieticii şi cu asta s-a terminat!
Mi-aduc aminte – că eram semi-inconştienţi şi sub presiune! – că ne-am împrăştiat. La primul telefon public pe care l-am găsit am dat telefon mamei şi i-am spus: <Mamă, mai trăiesc!> Da’ eu nu mi-am dat seama de ce am spus asta, trăiam un fel de viaţă paralelă, până când mi-am revenit… Mă rog… A trebuit, deci, să facem această demonstraţie pentru ca să vadă puterile câştigătoare că există o opoziţie puternică şi cu ecou în mase. Cine superviza această manifestaţie? Un ziarist, trimis al guvernului american, cu nume foarte celebru la vremea aceea – după aia, a dispărut – [Mark] Ethridge se numea. Sigur, a şi filmat, a şi văzut şi a putut să depună această mărturie.”
„Punctul de plecare al tragediei acestei generaţii”
„După acest şoc, după ce s-a redresat guvernul comunist, au început represalii. Conducătorii partidelor care organizaseră, care patronaseră această manifestaţie, au fost chemaţi la Curtea Marţială care atunci era pe Uranus, cei mari, cei mijlocii şi cei mici, printre care şi noi. S-a întocmit un dosar care se chema <Evenimentele sângeroase de la 8 noiembrie 1945>, după care, probabil – încă nu am definit, că nu ni s-a spus – nu ştiu prin ce intervenţii din afară, nu ştiu ce tranzacţii dinăuntru, acest dosar s-a închis. Probabil că mai aveau încă ruşii… mai erau dispuşi să facă încă nişte concesii de suprafaţă occidentalilor.
Această manifestare a tineretului, a celui mai crud [fraged] tineret, care a fost 1945, a fost punctul de plecare al tragediei acestei generaţii!.. Vă spun că toată această problemă, în loc să mă încânte mi-a lăsat un gust teribil de amar! Când am format acea coloană [de manifestanţi], noi am fost fotografiaţi şi filmaţi. Atunci comuniştii şi-au ştiut inamicii din generaţia tânără, om cu om! Şi n-am fost iertaţi zeci de ani… Oare era necesar ca această generaţie să fie distrusă, în lumina unei realităţi pe care, dacă au ştiut-o înseamnă că au fost cinici, dacă n-au ştiut-o sunt condamnabili?! […] Noi [românii], la ora aceea, eram cedaţi 90% de Churchill şi aliaţii occidentali ştiau! Pentru ce au avut nevoie de această farsă? Ca să fie o monedă de schimb în concesiile pe care le-au obţinut în frecuşurile lor cu sovieticii?!… În niciun caz pentru noi! […]
Dacă oamenii politici ar fi citit Tezele din aprilie ale lui Lenin şi ar fi fost informaţi că noi nu mai interesăm Occidentul şi că am fost vânduţi pentru Grecia – care a obţinut acelaşi procent, da’ partea ailaltă, pentru că ce îi interesa pe englezi era Mediterana şi prinţul consort era din dinastia greacă -, nu era nevoie să sacrifice mii de oameni tineri, dintre care unii nu au mai avut nici viaţă [normală] – vorbesc despre experienţa proprie! – nici profesiunea terminată, nici viaţă familială mai târziu… Ăsta este gustul amar cu care intru în mormânt! Nu a meritat acest sacrificiu!”
[Interviu de Mariana Conovici, 1999]
