Istoricul Şerban Rădulescu-Zoner a fost unul dintre cei mai activi în organizaţia Tineretului Liberal, în perioada cea mai zbuciumată a partidelor democratice: primii ani de după război. Deşi era pe atunci încă elev, a participat fără preget la demonstraţiile de stradă anticomuniste, a răspândit manifeste, a făcut propagandă între elevi. Pentru toate acestea, a fost luat în vizorul autorităţilor comuniste aşa încât, atunci când au început arestările elitei naţional-liberale (1948), Şerban Rădulescu-Zoner a devenit fugar, reuşind să se ascundă 11 ani. Arestat în 1959, avea să fie condamnat la 10 ani de muncă silnică pentru „complot împotriva ordinii sociale”… Nealterate de lecturile sale ulterioare, amintirile despre demonstraţia din 8 noiembrie 1945 par să-i fi rămas proaspete.
„Fiul meu nu va participa la niciun fel de demonstraţie politică”
„Nu a fost o manifestaţie spontană. […] Înainte de a vă da detalii vreau să vă spun ce se întâmpla la şcoală înainte. Deci, având experienţa altor demonstarţii, inclusiv cea de care am vorbit, din februarie, cu o zi-două înainte toţi elevii, nu numai noi de la Liceul Cantemir, tuturor elevilor li se punea în vedere că sunt obligaţi să vină la şcoală, dar nu aşa să vină dirigintele sau directorul, pur şi simplu, să spună: <Măi, băieţi, mâine veniţi la şcoală că sunteţi obligaţi.> Nu! Eram puşi să ne scoatem carnetul de elev, carnetul de elev avea o parte de corespondenţă cu părinţii şi ne dictau: <Subsemnatul, scrieţi numele tatălui… răspund că fiul meu sau fiica mea va veni în ziua de… la şcoală şi nu va participa la niciun fel de demonstarţie politică>. Şi părinţii semnau şi după aceea trebuia, în ziua următoare, să vii cu semnătura părinţiilor, a tatălui sau a mamei.
Până atunci nu se întâmplase aşa ceva?
Nu. Deci… şi de astă dată, chiar şi înainte, acuma nu îmi mai aduc bine aminte când, dar nu era o noutate acestă măsură luată direct la ordinele Ministerului Educaţiei Naţionale, nu era prima dată. Deci, de fiecare dată când erau programate manifestări politice eram puşi să scriem, la dictarea dirigintelui, textul şi să aducem semnătura părinţilor. […] Cu ocazia demonstraţiei din 8 noiembrie am fost penalizaţi şi o să vă spun ce şi cum.”
„Nu s-au ţinut cursuri la clasele superioare”
„În ziua premergătoare sau cu două zile înainte, am fost puşi să semnăm şi aduşi la şcoală, deşi ziua de 8 noiembrie era sărbătoare legală, nu pentru că era onomastica regelui Mihai – pentru că erau anumite sărbători religioase care erau zile nelucrătoare, printre care şi ziua Sfinţiilor Mihail şi Gavril era <un dinte>, Sfântul Nicolae şi altele.
Această demonstraţie a fost organizată din timp şi bine. Evident noi nu… deşi am adus semnătura părinţiilor, nu ne-am dus la şcoală. Şi pot să vă spun că în ziua respectivă nu s-au ţinut cursuri la clasele superioare, la cele de copii de 11-12 ani nu ştiu, dar presupun că ei nu au fost la demonstraţie, dar la clasele superioare, cel puţin la Liceul Cantemir – dar din cât ştiu şi la alte licee – nu s-au ţinut cursuri, pentru că elevii nu au venit la şcoală. La unele şcoli s-au închis porţile… de exemplu, la fetele de la Şcoala Centrală, care este aici, la Grădina Icoanei, au sărit gardul şi ştiu, pentru că aveam o seamă de prietene… […]
Noi am sărit gardul şi nu numai eu şi în alte şcoli s-a întâmplat acelaşi lucru. Noi am fost convocaţi, organizaţi, convocaţi la sediul PNL din C.A. Rosetti, de aicea, şi am pornit încolonaţi. De astă dată, în faţa sediului era un grup de jandarmi care, mă rog, nu a intervenit. Şi când noi am ieşit în grup compact, nu era… erau în primul rând studenţii, dar erau şi oameni, membrii ai PNL-ului, mai vâsnici. A fost şi Dinu Brătianu. El nu s-a dus pe stradă să demonstreze, dar mi-l aduc aminte pe scări ţinând un scurt discurs şi încurajându-ne să mergem să demonstrăm pentru regele Mihai.”
„Telefonistele ne făceau semne, ne încurajau”
„Coloana a pornit de pe C.A. Rosetti, iar noi mergeam pe partea carosabilă, iar jandarmii erau de-o parte şi de alta, pe trotuar, cam cum se întâmplă şi acuma, numai că pe vremea aia nu erau ca să protejeze demonstanţii, ci erau puşi să intimideze pe demonstranţi. Însă nu au fost agresivi pe moment. Noi am făcut un tur ca să adunăm lume. Deci, am mers pe bulevard şi, în loc să mergem direct în Piaţa Palatului, am luat-o la stânga, spre Universitate, până la statuia lui Brătianu, deci Piaţa Universităţii şi ne-am reîntors, am mers, să zicem, de-a lungul Universităţii prin piaţă până în Calea Victoriei şi din Calea Victoriei apoi, în sus, spre Piaţa Palatului.
Pot să vă spun – şi îmi aduc foarte bine aminte! – că toată lumea care era pe stardă… că asta se întâmpla în jur de 8-9 dimineaţa, nu ştiu, nu mai ţin minte exact ora, toată lumea ne aplauda. Şi mi-aduc aminte de o scenă foarte amuzantă: când am ajuns în dreptul Palatului Telefoanelor, la toate ferestrele au apărut telefonistele – pe vremea aia aveau un halat vernil, aşa – şi râdeau, ne făceau semne, ne încurajau. Asta s-a petrecut până la intersecţia dintre Calea Vistoriei şi [strada] Ion Câmpineanu, deci în dreptul hotelului Continental. Ceva un pic mai sus, cam pe unde este [magazinul] Romarta acuma, am dat de doi sau trei bărbaţi, nu pot să-mi dau seama de vârstă pentru că erau plini de sânge, feţele lor erau pline de sânge.
Noi am continuat drumul, ne-am continuat drumul spre piaţă, dar deja în zona asta era lume, înghesuială, pentru că făcând acest traseu foarte mulţi nu numai că ne aplaudau şi ni s-au alăturat… Deci, noi am pornit într-un grup, mă rog, mare, dar nu impozant şi făcând tot turul ăsta am ajuns o coloană foarte lungă de oameni entuziaşti. […] Probabil că organizatorii se aşteptau la acţiuni dure din partea autorităţiilor, pentru că am fost puşi să ne ţinem de braţ, strânşi, indiferent pe ce rând erai, de brat, de-o parte şi de alta, deci ca să nu încerce să vină şi să rupă coloana.”
„Loveau în dreapta şi stânga”
„Când m-am apropiat am văzut două focuri: erau cele două camioane. Noi am venit mai târziu decât tinerii liberali şi tinerii ţărănişti – şi nu numai tineri, dar vreau să vă spun, cei care au fost membri ai Partidului Naţional Ţărănist, au venit mai repede, […] sediul lor era pe Clemenceau la doi paşi, era lângă Athénée Palace – asta, din ce mi s-a spus, pare-se că cei care se găseau deja acolo au apucat să răstoarne aceste camioane. Ce erau aceste camioane? E cunoscut episodul… Deci, erau camioane cu comunişti, eu nu i-am văzut, muncitori – sau nu, nu erau muncitori, erau activişti pur şi simplu, nu ştiu – care au ieşit din sediul Confederaţiei Generale a Muncii. […] Acolo au ieşit aceste camioane care au încercat să se răspândească între demonstranţi. Erau [oameni] cu răngi şi loveau în dreapta şi în stânga. Şi atunci, acesta… – era, totuşi, enorm de multă lume! – ne-au răsturnat, nu ştiu, a fost pus focul…
În orice caz, momentul în care eu am ajuns în piaţă a fost cel despre care vă spuneam, adică al flăcărilor pe care le-am văzut încă din depărtare. Nu s-au ţinut… era enorm de multă lume, deci, ca să compar aşa, cam tot atât de multă lume ca în ziua de 22 decembrie 1989. […] Era statuia regelui Carol în faţa Bibliotecii Universitare care se numea Fundaţia Carol I. Enorm de multă lume!… Nu s-au ţinut discursuri. Eu, cel puţin, nu am auzit, nici nu se putea la o asemenea omenire. Se striga <Trăiască regele!>, mai erau militari. Demonstraţii au ridicat, aşa, pe braţe pe ofiţeri şi români şi americani – că mai erau dintre aceştia, probabil erau ziarişti sau militari, nu ştiu – dar [acestea sunt] scene văzute de mine. Până şi asta: din partea demonstranţiilor nici un fel de violenţă, până au început să pârâie mitralierele. Şi, lucru cunoscut acuma, de unde s-a tras… S-a tras din Ministerul de Interne, astăzi unde este sediul Senatului. Şi lumea a început să fugă. Unii s-au aplecat, unii s-au mai ascuns dupa clădirea Bibliotecii. Dar oricum acestă demonstraţie astfel a fost încheiată.”
„Am auzit urlete, ţipete…”
„Eu am avut colegi care nu făceau parte din acest grup al liberalilor cu care am mers eu, dar care erau…repet, nu s-au ţinut cursuri la universităţi, nici în facultăţi – nici ei. Care, fiind aproape de Ministerul de Interne, au fost arestaţi. Deci clădirea exista încă, [era] şantier, nu era încă terminată în întregime şi erau nişte panouri, aşa cum sunt şi acuma când există un şantier. În spatele ăstora, nu ştiu, că eu nu am fost arestat, dar au fost mulţi luaţi, prinşi şi duşi în spate. Între alţii, [a fost] colegul meu de bancă şi de clasă, Mihai Korne de la Paris, care conduce ziarul Lupta şi care este fiul generalului Radu Korne care a murit la Jilava, în urma bătăilor pe care le primea. El şi alţii au fost bătuţi, în zilele următoare au venit la şcoală cu vânătăi. Asta îmi aduc aminte perfect…
Seara m-am dus din nou. De astă data, m-am dus cu doi prieteni, din nou, în Piaţa Palatului, după ce am fost la un coleg [care] se numea Mihai. Eram cu toţi, evident, excitaţi de ce se întâmplă! S-a tras, aşa, şi de astă dată nu am mai putut merge, erau cam în dreptul Ateneului, cel puţin pe acolo am mers noi, erau soldaţi din [Divizia] <Tudor Vladimirescu>, cu arme automate, nu numai cu arme automate portabile să zic aşa, ci cu pistoale automate, deci, erau şi cu mitraliere. Au fost… eu însumi am auzit, am auzit eu, mergând mai departe, cu prieteni… pe Calea Victoriei nu se putea merge, am auzit urlete, ţipete. Deci, au fost altercaţii de astă dată dure, brutale, între, să zic, liberali, ţărănişti – sau, mă rog, protestatari – şi activişti ai puterii, civili, puteau să fie şi agenţi ai poliţiei îmbrăcaţi civili, nu ştiu. Un lucru foarte dur, oameni loviţi cu capul de caldarâm, lucruri care pe mine, copil, m-au speriat, ca să fiu foarte sincer. Şi am plecat de-acolo imediat.
Deci, cam astfel s-a petrecut această demonstraţie la care eu am participat… sau, mai bine zis, ceea ce eu am văzut şi ceea ce eu îmi amintesc după atâţia ani de la respectiva demonstraţie.”
