Când?
de Maria Avramescu
Când am încetat să mă mai joc ore-n șir, după școală?
Când n-a mai venit mama să-mi zică,,hai și te scoală!”?
Când am dat înapoi farfuria cu mere și banane?
Când m-am oprit din a ignora orice scame?
Când n-am mai alergat după fluturi?
Când am început să-mi ridic nenumărate scuturi?
Când am refuzat invitația prietenilor de a ieși?
Când am început să urmăresc jocul altor copii?
Când am început să sar peste câte o masă?
Când s-a transformat ,,acasă” într-o simplă casă?
Când am izbucnit în fața părinților prima oară?
Când am devenit o umbră a ce-am fost odinioară?”
Perceptii
De Maria Avramescu
O mare,
Un foc,
Un loc unde ma-ntorc.
Vartejul de sentimente coplesitoare
Unele sunt doar pustiitoare…
Pe unele momente mi le amintesc,
Pe altele, doar le jelesc.
Focul este o farama din al meu suflet
Cand uit sa ma abtin, iese cate un urlet
Atat de mistuitor,
Si de chinuitor.
Isi arata chipul cel hain,
De ura, sufletul mi-i plin.
Sunt un om bun, ma mint fara rusine
Incerc orice, sa-mi iau gandul de la mine.
Marea e o colectie de experiente
In zadar incerc sa peticesc
ale inimii zdrente
Fata frageda mi-e traversata de cate-o apa curgatoare
Si iar resimt emotiile strapungatoare..
O mare,
Un foc,
Un loc unde n-o sa ma intorc.
Lepadare
de Maria Avramescu
I. A început să se gândească, necontenit
Că poate, doar poate, într-un sfârșit
Cineva trebuie să plece,
Nu pot amândoi să se înece
Ca un val sfărâmat de țărmul aspru
O lacrimă, după două curg din ochiul albastru
,,Am greșit cu ceva?
M-aş fi putut schimba?”
Se frământă fata
Neștiind că a intervenit însăşi soarta
A ridicat în jurul inimii ei un scut
Pentru a preveni acel nivel acut al durerii
Pe care l-ar fi confundat cu o manifestare a plăcerii
Oricât ai încerca,
Oricât ai spera,
Tot nu poți împiedica
Faptul că, la un moment dat, cineva va pleca.
II. A trecut o săptămană, mai târziu cinci
În zadar a pilit ai durerii zimți
Au rămas înfipți,
Ca niște paraziți,
Au continuat să șoptească câte un gând
Iar ea s-a culcat şi trezit plângând.
Fericirea s-a transformat în flăcări fumegânde
La sfârșitul luptei, a chemat îngerii, ca să-i cânte.
Grăbindu-se, au ajuns pe un nor divin
Şi ea a renunțat la acel groaznic chin.
Zbucium
de Maria Avramescu
Un suflet, fie fată, fie băiat
Oricum ar fi, un suflet zdruncinat
Și-a oglindit chipul în nețărmuitul ocean
S-a observat, din spatele unui paravan,
Iar obrazului fraged, însetat
I-a fost curmată așteptarea
Și atunci s-a revărsat toată marea:
Ideologii neîmpărtășite,
Povești și prietenii sfârșite,
Promisiuni încălcate,
Visuri și amintiri furate,
Invitații refuzate,
Toate lucrurile care nu au putut fi iertate și uitate.
Un suflet, chiar eu,
Propriul suflet sinucigaș
Unicul si omniprezentul făptaș
Mă introduce în fel și fel de cărți
Ce au nenumărate urmări și părți,
Scrise de gândurile de care încerc să scap,
Cele care mă aruncă din zbor când nu le fac pe plac.
Pământul de care mă izbesc este minat
Cu ură și tristețe, cultivat.
Poamele fericirii mele s-au ofilit,
Iar semințele amărăciunii au încolțit.
Un suflet, pe vremuri, cred că era al meu,
De care m-am lepădat când am renunțat la tot ce eram eu
Un ghem mic, strâns,
Ce tremură de plâns
Se vaită cu câte un urlet ,
Speriat și chinuit, fără vreun sunet,
Îmi aruncă priviri pătrunzătoare
Parcă atotștiutoare
Nu pot decât să-i fac cu mâna
În timp ce încerc să îmi diger ura.
O particulă strălucitoare,
Pe care o alerg cu disperare,
Tot ce mi-aș putea dori să fiu
Singurul lucru din mine care a rămas viu.
Rușinată, îmi înfrunt privirea în apa cristalină
Nu mai știu cui aparține această vină,
Ce îmi înțeapă tot mai des mușchii
O umbră mă arată cu degetul, din spatele cuștii
Fericirea-mi râde în față și mă batjocorește
Strălucirea aceea pură crește și iar crește
Ca un astru nemaiîntâlnit, mă vrăjește,
Dar într-o clipită mă părăsește.
O gaură, un loc obscur, vacant
Cine să aibă curaj să se aventureze în neant?
Mă simt rămasă fără vlagă
Unde este fericirea aceea, atât de dragă?
