Autor:Alexandru Balaci
În urmă cu 78 de ani, la 16 noiembrie 1945, avea loc semnarea, la Londra, a actului de constituire a UNESCO – Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură, instituţie specializată a ONU, cu sediul la Paris, intrat în vigoare la 4.XI.1946. România este membră a UNESCO din 27.VII.1956.
Context
După cele două războaie mondiale, statele lumii au convenit că e necesară înființarea unor organisme care să faciliteze pacea şi dialogul, să promoveze securitatea mondială, dezvoltarea durabilă şi drepturile omului. Iar acest lucru nu se limitează doar la înțelegeri militare, administrative etc. A fost momentul în care lumea a realizat că acordurile politice şi economice nu sunt suficiente pentru a stabili o pace durabilă, componenta educaţional – cultural – ştiinţifică fiind cel puţin la fel de importantă, după cum se va dovedi ulterior.
Înțelegând efectele globalizării și acceptând faptul că fiecare societate are o istorie și o identitate culturală certă și unică, purtătoare de caracteristici proprii, putem păstra, pe termen lung, toate elementele identității naționale (idei, clădiri, scrieri) pe care s-au construit țările. Pe această fundație, UNESCO își desfășoară misiunea principală în păstrarea și promovarea diversității culturale, reușind pe parcurs să creeze oportunități stabile și unice care pot genera o dezvoltare economică importantă.
Inființare și evoluție
UNESCO și mandatul său de cooperare internațională sunt consecința rezoluției Ligii Națiunilor din 21 septembrie 1921, document ce stipula alegerea unei Comisii care să studieze fezabilitatea. Acest nou organism, Comitetul Internațional pentru Cooperare Intelectuală (ICIC) a fost creat în 1922 și avea printre membrii săi figuri precum Henri Bergson, Albert Einstein, Marie Curie și Robert A. Millikan (fiind astfel o comisie a Ligii Națiunilor ce s-a axat în esență pe Europa de Vest). Institutul Internațional pentru Cooperare Intelectuală (în franceză: „Institut international de Coopération intellectuelle) a fost apoi înființat la Paris, la 9 august 1925, pentru a acționa ca agenție de executare a ICIC.
Activitatea culturală în cadrul Comitetului Internațional pentru Cooperare Intelectuală
Comitetului Internațional pentru Cooperare Intelectuală a funcționat ca un organizație de reglementare a modalităților de cooperare culturală interbelică, dar și de strângere a legăturilor cu toate organizațiile culturale existente. Principalele teme de abordare în cadrul acestui comitet au vizat: Turismul, cinematografia, drepturile de autor, publicațiile tehnice și literare și bursele de studiu. De asemenea, prin intermediul Comitetului Internațional pentru Cooperare Intelectuală și Institutului Internațional pentru Cooperare Intelectuală, Liga Națiunilor a tipărit lucrări de propagandă împotriva războiului, dintre care amintim:
– Albert Einstein, Sigmund Freud, Why War?, Paris, Institut international de Coopération intellectuelle, 1933.
– Paul Valéry, Henri Focillon, A League of Minds, Paris, Institut international de Coopération intellectuelle, 1933.
În cadrul Institutului Internațional pentru Cooperare Intelectuală și Comitetului Internațional pentru Cooperare Intelectuală, activitatea României s-a încadrat în prezentarea unor statistici și reprezentarea pe cale diplomatică, care a fost efectuată de delegatul pentru Liga Națiunilor. Din 1925, România o desemnează pe Elena Văcărescu ca reprezentant la Liga Națiunilor, până în 1926, un mandat plin timp de un an, fiind prima femeie reprezentant diplomatic pentru o țară din acele timpuri. Ca membru supleant din 1926, Elena Văcărescu se ocupă cu propaganda culturală și traduce lucrări scrise de Lucian Blaga, Mihai Eminescu, Octavian Goga și Ion Minulescu în franceză.
Marea „bătălie” a României în cadrul Comitetului Internațional pentru Cooperare Intelectuală a fost de a promova România prin intermediul acestui comitet, întrucât expunerea era mult mai mare decât pe cale independentă. Propaganda revizionistă maghiară, bulgară și sovietică au cauzat izolarea treptată a României.
Apariția UNESCO
După semnarea Cartei Atlanticului și a Declarației Națiunilor Unite, Conferința Miniștrilor Aliați ai Educației (CAME) a început întâlniri la Londra, care au continuat de la 16 noiembrie 1942 până la 5 decembrie 1945. La 30 octombrie 1943, necesitatea unei organizația a fost exprimată în Declarația de la Moscova, agreată de China, Regatul Unit, Statele Unite și URSS. Aceasta a fost urmată de propunerile Conferinței Dumbarton Oaks din 9 octombrie 1944.
În 1945, a avut loc Conferința pentru înființarea unei organizații educaționale și culturale (ECO / CONF) La sfârşitul conferinţei, la 16 noiembrie 1945, 37 de ţări au semnat Actul Constitutiv al Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură, documentul intrând în vigoare în anul următor, la 4 noiembrie 1946, fiind ratificat de 20 de state: Africa de Sud, Arabia Saudită, Australia, Brazilia, Canada, Cehoslovacia, China, Danemarca, Egipt, Franţa, Grecia, India, Liban, Mexic, Norvegia, Noua Zeelandă, Regatul Unit al Marii Britanii, Republica Dominicană, Turcia şi Statele Unite ale Americii.
Prima sesiune a Conferinţei Generale a UNESCO s-a desfăşurat la Paris, în perioada 19 noiembrie – 10 decembrie 1946, cu participarea reprezentanţilor a 30 de ţări cu drept de vot. A fost ales dr. Julian Huxley în funcția de director general. Constituția a fost modificată în noiembrie 1954, când Conferința generală a decis că membrii Comitetului executiv vor fi reprezentanți ai guvernelor statelor din care sunt cetățeni și nu vor acționa, ca până acum, în calitatea lor personală. Această schimbare a guvernanței a deosebit UNESCO de predecesorul său, ICIC, în modul în care statele membre ar lucra împreună în domeniile de competență ale organizației. Pe măsură ce statele membre au lucrat împreună de-a lungul timpului pentru a îndeplini mandatul UNESCO, factorii politici și istorici au modelat operațiunile organizației, în special în timpul Războiului Rece, procesul de decolonizare și dizolvarea URSS.
Încep primele măsuri: în anul 1948, UNESCO recomandă statelor membre să declare învăţământul primar gratuit, obligatoriu şi universal. În anul 1951, aderă la organizaţie Japonia şi Republica Federală Germană, doi ani mai târziu şi Spania a devenit membru, iar URSS a aderat la UNESCO în 1954.
Dezvoltare
Printre realizările majore ale organizației se numără activitatea sa împotriva rasismului. În 1956, Republica Africa de Sud s-a retras din UNESCO, spunând că unele dintre publicațiile organizației se ridică la „interferență” în „problemele rasiale” ale țării. Africa de Sud s-a alăturat iar organizației în 1994, sub conducerea lui Nelson Mandela.
Activitățile timpurii ale UNESCO în domeniul educației au inclus proiectul-pilot privind educația fundamentală în Valea Marbial, Haiti, început în 1947. Acest proiect a fost urmat de misiuni de experți în alte țări, inclusiv, de exemplu, o misiune în Afganistan în 1949. În 1948, UNESCO a recomandat ca statele membre să facă învățământul primar gratuit obligatoriu și universal. În 1990, Conferința mondială privind educația pentru toți, de la Jomtien, Thailanda, a lansat o mișcare globală pentru a oferi educație de bază tuturor copiilor, tinerilor și adulților. Zece ani mai târziu, Forumul Mondial al Educației din 2000, care a avut loc la Dakar, Senegal, a condus guvernele membre să se angajeze să realizeze educația de bază pentru toți până în 2015.
Activitățile timpurii ale UNESCO în cultură au inclus Campania Nubia, lansată în 1960. Scopul campaniei a fost de a muta Marele Templu din Abu Simbel pentru a-l împiedica să fie inundat de Nil după construirea barajului Aswan. În timpul campaniei de 20 de ani, 22 de monumente și complexe arhitecturale au fost relocate. Aceasta a fost prima și cea mai mare dintr-o serie de campanii, inclusiv Mohenjo-daro (Pakistan), Fes (Maroc), Kathmandu (Nepal), Borobudur (Indonezia) și Acropola (Grecia). [Citație necesară] la adoptarea, în 1972, a Convenției privind protecția patrimoniului mondial cultural și natural. Comitetul Patrimoniului Mondial a fost înființat în 1976 și primele situri înscrise pe Lista Patrimoniului Mondial în 1978.
De atunci, instrumente juridice importante privind patrimoniul cultural și diversitatea au fost adoptate de statele membre UNESCO în 2003 (Convenția pentru protejarea patrimoniului cultural imaterial și 2005 (Convenția privind protecția și promovarea diversității expresiilor culturale.
O reuniune interguvernamentală a UNESCO la Paris în decembrie 1951 a dus la crearea Consiliului European pentru Cercetare Nucleară, care a fost responsabil pentru înființarea Organizației Europene pentru Cercetare Nucleară (CERN) [35] ulterior, în 1954. Programarea zonei aride, 1948-1966, este un alt exemplu al unui prim proiect important al UNESCO în domeniul științelor naturii. În 1968, UNESCO a organizat prima conferință interguvernamentală menită să reconcilieze mediul și dezvoltarea, o problemă care continuă să fie abordată în domeniul dezvoltării durabile. Principalul rezultat al conferinței din 1968 a fost crearea Programului UNESCO pentru om și biosferă.
În domeniul comunicării, „fluxul liber de idei prin cuvânt și imagine” a fost în constituția UNESCO de la începuturile sale, în urma experienței celui de-al doilea război mondial, când controlul informațiilor a fost un factor în îndoctrinarea populațiilor pentru agresiune. După al Doilea Război Mondial, eforturile s-au concentrat pe reconstrucție și pe identificarea nevoilor de mijloace de comunicare în masă în întreaga lume. UNESCO a început să organizeze instruire și educație pentru jurnaliști în anii 1950. Ca răspuns la solicitările pentru o „nouă ordine mondială de informare și comunicare” la sfârșitul anilor 1970, UNESCO a înființat Comisia internațională pentru studiul problemelor de comunicare, care a produs raportul MacBride din 1980 (numit după președintele Comisiei, Laureatul Premiului Nobel pentru Pace, Seán MacBride).
În același an, UNESCO a creat Programul internațional pentru dezvoltarea comunicării (IPDC), un forum multilateral conceput pentru a promova dezvoltarea mass-media în țările în curs de dezvoltare. În 1991, Conferința Generală a UNESCO a aprobat Declarația de la Windhoek privind independența și pluralismul mass-media, care a determinat Adunarea Generală a ONU să declare data adoptării sale, 3 mai, ca Ziua Mondială a Libertății Presei. Din 1997, UNESCO a acordat Premiul Mondial pentru Libertatea Presei UNESCO / Guillermo Cano la fiecare 3 mai. Înaintea Summitului mondial privind societatea informațională din 2003 (Geneva) și 2005 (Tunis), UNESCO a introdus programul Informații pentru toți.
România în perioada comunistă
La data de 27 iulie 1956, România devenea membru UNESCO.
Delegaţia Permanentă a României pe lângă UNESCO a fost înfiinţată doi ani mai târziu, în 1958. Aceasta asigură legătura între Guvernul României şi Secretariatul General UNESCO şi face parte din serviciul exterior al Ministerului Afacerilor Externe. Prin intermediul UNESCO, România a scos la „concurs” în perioada comunistă burse de studiu pentru studenți din Orientul Mijlociu și Africa. Aceste burse au fost acordate prin intermediul unui concurs de selecție organizat în interiorul UNESCO. Pentru a putea aplica, candidatul era nevoit să cunoască o limbă de circulație internațională și aibă referințe bune din partea prietenilor și familiei. Principalele specializări pentru care optau studenții străini erau din aria tehnică, alături de medicină.
Marți, 7 noiembrie 2023, la cea de-a 42-a sesiune ordinară a Conferinţei Generale UNESCO, cel mai important eveniment interguvernamental de la nivelul Organizației, Excelenţa Sa, doamna Simona Mirela Miculescu, Ambasador al Delegaţiei Permanente a României la UNESCO, a fost aleasă, cu votul unanim al statelor membre, în funcția de președintă a Conferinței Generale UNESCO (2023-2025).
Bibliografie
Calendar Rador
mae.ro
