de Ungur Ana, clasa a-X-a
O frântură aici, una acolo, încă una la cativa pași. Bucățele destul de abstracte, dacă
mă întrebați pe mine, cărora nu le pot găsi locul prin împrejur. Acestea nu fac parte
din peisajul local.
Totuși le-am adunat pe toate prin buzunare, merg cu cheile și telefonul în mână, căci
nu mai am loc să le înghesui și pe ele printre bucățile rătăcite. Să fiu sinceră, îmi cam
îngreunează mersul și îmi adâncesc pașii aceste mici fragmente ale oamenilor pe
care le car cu mine, pentru a-mi întregi colecția.
Nu toate persoanele colecționează frânturi din alți oameni. Majoritatea colecționează lucruri tangibile, vizibile, de exemplu timbre sau scoici. Eu totuși sunt foarte mândră de colecția mea de frânturi. Poate o bucățică e mai ruptă și mototolită, poate nu tocmai plăcută la vedere, în timp ce alta sare dintr-un loc în altul și strălucește în cele mai vibrante culori. Totuși, pentru mine este indiferent, am loc pentru fiecare în colecția mea.
O să admit din nou că nu îmi este ușor să le port pe toate cu mine. În urma acestei
confesiuni probabil vă puneți întrebarea „De ce o mai faci atunci?”. Răspunsul este
destul de simplu, spre deosebire de filozofia pe care probabil o așteptați. Îmi place.
În ciuda greutății, îmi place, pentru că, la finalul zilei, golesc buzunarele de toate
frânturile de emoții și le aranjez în fața ochilor. Le privesc ore în șir, cu la fel de mult
interes și entuziasm ca prima dată. Mereu privesc ceva nou, un fragment al unei
emoții nemaivăzute sub o asemenea interpretare. Fiecare om ce mi-a lăsat în urma sa
această bucată din el, a simțit-o într-un mod unic.
Văzând această unicitate, nu mă pot abține din a privi fascinată, și chiar fericită, că
am plăcerea și onoarea de a ține în palme aceste fragmente pline de sentimente
uitate pe străzi sau în propoziții aruncate nonșalant.
Pentru că, în final, colecționez resturi împrăștiate de emoții.
