Nimic interesant nu se întâmplă.
Trăiesc într-un vid infinit,
Nicio lumină nu apare,
Niciun sunet nu s-aude,
Nici măcar o bătaie de inimă, moartă sau vie…
Inima mea ar bate,
Dar pentru cine?
Luceafărul pentru care, demult, bătea
S-a stins și el…
Dar acum, veți zice, că galaxia este plină de stele
Unele nemuritoare,
Altele așa frumoase, de se sting într-o clipită,
Dar stelele trăiesc în vid,
Doar două dacă se ciocnesc creează ceva frumos.
Altfel, totul este un nimic,
Unul infinit fără nimic chimic.
Mă simt scursă…
Poate și voi sunteti…
Să mă vedeți, să mă simțiți în fiecare zi,
Ca un parazit ce nu mai moare,
O stea ce caută necaz,
O galaxie în devenire.
Eu sunt Mercur!
Cea mai aproape de Soare,
Cu cel mai mare risc de supărare,
Ce se-ntoarce, se stoarce
Și din ea ies doar ace!
Și ea știe doar să-mpungă,
Căci nimeni nu vrea să-i ungă
Micile răni lăsate de trecut,
Ce taie mai tare decât vorbele aruncate
De cel ce nu o ascultă.
Doar voia a încuia
Această mică stea,
Ce din colibă, acum, nu iese
De frica lumii ce n-o crede,
Când ea spune că rău nu face.
Dar când lumea te vede cu două fețe
Greu te mai crede!
Ca un cactus verde
Am și țepi, și floricele.
Țepii nu sunt ca să-mpung,
Sunt doar ca să mă apăr
De cei ce nu gândesc
Înainte să rostească.
Săgețile ce spre mine se îndreaptă,
Florile sunt ele acolo…
Poate, ele atrag pe cine nu trebuie
Acea atenție de care nu ai nevoie
Nu e bună niciodată!
Dar acesta este blestemul cu care m-am născut.
Țepii au crescut,
Ca să-i prindă pe cei ce
Vor un trandafir a scoate,
Din pământul roditor,
Creierul unui scriitor.
Sur Gloria-Maria
Colegiul Național „Spiru Haret”, București
Prof. Liana Hera
