VLAD (către public): Mă plimbam mai devreme prin parc și am văzut-o. Stătea singură pe o bancă lângă lac. Era ca o viziune bizară, ca un vis dintr-o noapte de vară după ce arșița zilei te-a doborât și cazi cu gândul la o gură de aer rece. Purta un palton lung, cizme de piele și un ruj roșu, care în lumina nopții părea aproape sângeriu, contrastându-i trăsăturile fine. Era cea mai frumoasă femeie pe care am văzut-o. Îi țin minte și acum privirea, căuta ceva, ceva intangibil, ceva din altă lume. Atunci mi-am zis că orice ar căuta această femeie eu vreau să găsesc, ceva în mine îmi cerea s-o descopăr, era răspunsul la toate întrebările și, în același timp, o enigmă ce nu putea fi deslușită. M-am apropiat de ea gândindu-mă la ce i-aș zice când mi-a surâs norocul.
(Pe scenă se află femeia pe bancă, Vlad se apropie de ea)
FEMEIA: Ai o țigară?
VLAD (buimăcit): Sigur.
(Îi dă țigara, ea îi face semn să se așeze și el se conformează.)
VLAD: Și cum ai ajuns singură pe-o bancă la ora asta târzie? Nu ți-e frică de străini? Sunt mulți oameni periculoși pe lumea asta.
FEMEIA: Și tu ești străin… și tu ești singur…
VLAD: Acum nu mai sunt singur, fumez o țigară cu tine. Spune-mi ceva despre tine, orice (se uită lung la ea și așteaptă). Uite, o să încep eu. Până la 14 ani, mi-a fost teribil de frică de întuneric și când erau furtuni, dormeam cu lumina aprinsă, încă o fac uneori. Nu știu de ce ți-am zis asta, nu am mai zis asta nimănui, dar pe tine simt că te cunosc.
FEMEIA: Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile.*
VLAD: Și ploile cu fulgere și tunete de pare c-o să crape cerul în două?
FEMEIA: Și înnebunitele ploi și ploile calme, ploile feciorelnice și ploile dezlănțuite femei, ploile proaspete și plictisitoarele ploi fără sfârșit, iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile.*
VLAD: De ce? Ce poate fi atât de frumos la ploi? Pentru mine sunt doar o scuză de a sta în casă, gândindu-mă la câte mai am de făcut.
FEMEIA: Sunt cea mai frumoasă femeie când plouă și-mi stă bine cu franjurii ploii în păr. Sunt cea mai frumoasă femeie când e vânt și rochia se zbate disperată să-mi ascundă genunchii.*
VLAD: Sunt sigur că e așa.
FEMEIA: Știu că e urât să spui „Sunt cea mai frumoasă femeie”, e urât și poate nici nu e adevărat, dar atunci când plouă, numai atunci când plouă, pot să rostesc magica formulă “Sunt cea mai frumoasă femeie”.*
VLAD: Dar ești cea mai frumoasă femeie, pe soare sau pe vânt, pe lumină sau pe întuneric. Ești cea mai frumoasă femeie și acum și n-a mai fost cer așa senin cu stele atât de strălucitoare toamna asta. TU ești cea mai frumoasă femeie. Pe tine te visez în fiecare seară și nici nu te cunosc.
FEMEIA: Ești departe plecat și eu te aștept. Sunt cea mai frumoasă femeie și știu să aștept. Și totuși aștept.*
VLAD: Cum poți tu să mă aștepți pe mine? Sunt sigur că există cineva pe lumea asta care te iubește atât de mult. În viață, nu merită să aștepți pe nimeni, e prea scurtă pentru asta. Uite, eu în seara asta am plecat căutând ceva, nici nu știam că pe tine te căutam, dacă stăteam să aștept într-o camera goală, nici nu te întâlneam.
FEMEIA: Era în aer un miros de dragoste viu și toți trecătorii adulmecau ploaia să-i simtă mirosul. Pe-o asemenea ploaie, puteai să te îndrăgostești fulgerător. Toți trecătorii erau îndrăgostiți și eu te așteptam. *
VLAD: Ce tot spui? Nu mai înțeleg nimic și vreau să te înțeleg, vreau asta cum n-am mai vrut nimic altceva până acum.
FEMEIA: Nu mai ai cum să înțelegi, nu mai înțelegi de câțiva ani. Vreau să te uiți în ochii mei și să mă crezi că te iubesc. Sincer, cum nu am mai iubit pe nimeni, sincer, ca în prima zi când te-am așteptat în ploaie. Purtam același palton și mi-ai zis că-mi stătea bine cu franjurii ploii în păr. Ne-am plimbat fără umbrelă și nici nu ne păsa…eram copii. De atunci, nu ți-a mai fost frică de nicio ploaie, nicio furtună nu era prea aspră pentru tine.
VLAD: Nici noaptea? Nu mai dormeam cu lumina aprinsă?
FEMEIA: Nici măcar atunci, eram mereu lângă tine.
VLAD: Nu pot să te cred. Nu știu despre ce vorbești. Poate am trăit asta în alta viață, mi-ar fi plăcut sa fi trăit asta, dar eu jur că nu te cunosc.
FEMEIA: Știu, iartă-mă că te fac să te simți confuz. Viața m-a învățat să fiu plină de speranță, dar seară de seară, în acest parc, toate dorințele mele se năruiesc și trebuie s-o iau de la capăt. Un ciclu interminabil de discuții cu prea puțin sens pentru cei ce nu mai pot să le asculte.
VLAD: Doar că eu vreau să te ascult, chiar dacă mă depășesc visurile tale.
FEMEIA: E o calitate minunată, să poți să asculți…
VLAD: Se face târziu. Trebuie să plec. Nici nu știu ce făceam aici, știu doar că vreau să te mai văd.
FEMEIA: O să mă vezi.
VLAD: Promiți?
FEMEIA: Promit. O să fiu aici, pe bancă, ca în fiecare seară, Vlad.
(Vlad se ridică și îi mai aruncă o ultimă privire înainte sa plece. Femeia rămâne singură pe bancă)
FEMEIA: O să ne vedem din nou și din nou și din nou. O să mă cunoști în o mie de feluri și o să le uiți pe toate până răsare soarele. Dragostea noastră o să aibă doar început și nu o să-și găsească niciodată finalitate. Așa o să trăim o mie de vieți pe aceeași bancă, din același parc și nici nu o să știi, oricât de tare aș încerca, că eu îți sunt soție.
*fragmente preluate și adaptate după “Descântec de ploaie” de Ana Blandiana
Artenii Alexia
Colegiul Național „Spiru Haret”
Prof. Liana Hera
