Am fost odată verde,
Că altă culoare nu știam
Și nici altă emoție…
Ce legătură au emoțiile cu culorile?
Oricum,
Nici nu cunosc
Așa lucruri absurde.
Dar atâtea emoții sunt pe pământ,
Roșu, galben, verde, albastru
Oare cum mă simt acum?
Cred că un pic violet sau poate albastru…
Culorile ce zburdă pe acest pământ
Verde închis,
Verde deschis,
O poiană ca o supă de culori
Ne minunează zi de zi,
Dar nu ne-am pus întrebarea „De ce?”
De ce e frunza verde și cerul albastru?
De ce nu e marea galbenă și soarele albastru?
De ce inima mea e neagră când ar trebui să fie roșie și plină de viață?
La primele două, cei mai răsăriți ar trebui să răspundă:
e verde ca fotosinteza…
e albastru pentru ca nu știu ce gaz…
dar cine o să-mi spună ce e în neregulă cu inimioara mea?
Atâtea culori, dar și emoții
Ce să simt prima oară?
Ce culoare să mai fiu și de data asta?
Pentru tine am fost galbenă ca raza soarelui,
Dar, când ai plecat, m-am făcut la loc verde…
Și acum mă întrebați de ce verde?
Că albastru se zice când ești trist…
Dar sunt o câmpie
Plină cu culori și sentimente,
Mai tristă pe aci, mai senină pe acolo,
Nu știu exact ce sunt, dar sunt verde…
Sufletul meu e unicat sau complet ordinar,
Poate să fie nestemata cuiva,
Dar, pentru altcineva, să fie o grăunță de nisip
Chiar din Deșertul Sahara.
M-am schimbat de multe ori,
Poate sunt cameleon
Nu stiu…
Nu m-am mai uitat în oglindă de mult timp,
Pentru că tot același om ordinar sunt,
O fată liceană, sau un copil de grădiniță
Sau o bunică ciufulită sau o mamă gospodină.
Sau chiar soarele de pe cer,
Sau un nor plutitor,
Gri și alb,
Negru cu multe de spus…
Ca ploaia.
Ploaia este ceva venit de sus.
Unii spun că ploaia a răpus
tot timpul pe care l-am avut.
Dar nu se poate așa ceva,
Hocus pocus să fure și să fure…
Și, de fapt, face atât de multe,
Multe, multe și mărunte,
Ne udă florile, câmpiile, chiar și sufletele…
Uneori ai nevoie de o ploaie zdravănă să te trezească la realitate.
“Stai liniștită! nu merită să plângi pentru asta!”
Dar a meritat,
Căci a spălat
toate sentimentele ce se lipiseră
De inimioara mea…
Și mai mult bine a făcut,
Că m-a făcut omul care sunt azi.
Un om senin,
O colegă tihnită
Uneori roz, uneori mov,
Dar tot eu sunt,
Verde, cum am fost odată…
Sur Gloria-Maria
Colegiul Național „Spiru Haret”, București
Prof. Liana Hera
