Duminică, 19 noiembrie, se împlinesc 100 ani de la naşterea criticului literar şi eseistului Monica Lovinescu, fiica criticului literar Eugen Lovinescu, una din vocile remarcabile ale exilului cultural românesc din perioada comunistă. A sprijinit, prin vocea şi scrisul său, aspiraţiile de libertate ale membrilor breslei confruntaţi cu cenzura şi ofensiva nonvalorii din România regimurilor lui Gheorghiu-Dej şi Ceauşescu.
Monica Lovinescu s-a născut la 19 noiembrie 1923 la Bucureşti.
Trăind de timpuriu în preajma literaturii, i-a cunoscut în casa tatălui său pe toţi scriitorii ce frecventau cenaclul „Sburătorul”, astfel că a început să scrie foarte devreme.
Pe când avea doar opt ani i-a fost publicat basmul „Dimineaţa copiilor” (1931).
A început studiile primare în particular, fiind înscrisă, în 1934, la Liceul Notre Dame de Sion unde a susţinut bacalaureatul în 1942.
La vârsta de 15 ani, i-au apărut proze scurte în revistele „Vremea” şi „Kalende”, sub pseudonimul Ioana Tăutu.
După moartea tatălui său, a publicat sub propriul nume romanul „În contratimp” (1943) în mai multe numere din „Revista Fundaţiilor Regale”. După al Doilea Război Mondial a scris cronică dramatică (1944-1945).
În anul 1946, a absolvit Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti, apoi a fost timp de un an de zile, asistenta lui Camil Petrescu la seminarul de artă dramatică.
A plecat la Paris cu o bursă a guvernului francez, iar la începutul anului 1948 a cerut azil politic în Franţa.
Acolo va face parte din câteva companii teatrale de avangardă, va semna, în colaborare, regia unor spectacole şi va lucra la o agenţie literară franceză.
În perioada 1951-1975 a realizat numeroase emisiuni literare şi muzicale la Radiodifuziunea franceză.
În anul 1962 a început colaborarea la Radio Europa Liberă, unde, din anul 1967, a realizat emisiunea săptămânală „Teze şi antiteze la Paris” şi a scris cronici literare despre literatura română pentru emisiunea „Actualitatea culturală”.
În toată această perioadă, Monica Lovinescu a devenit, alături de soţul său, Virgil Ierunca, una dintre personalităţile centrale ale exilului românesc, una dintre vocile cele mai cunoscute ale criticii literare româneşti, prin intermediul activităţii radiofonice.
Trebuie spus că în anul 1977, Nicolae Ceauşescu aprobă lichidarea incomodei crainice, care este bătută crunt – chiar în ajunul sosirii la Paris a lui Paul Goma, pentru a cărui eliberare militase – , în faţa locuinţei sale din Paris. Va fi dusă îi comă la spital, iar în cele din urmă va scăpa cu viaţă. După însănătoşire, va continua cu o înverşunare încă şi mai pregnantă, să dezvăluie şi să condamne teroarea din ţară.
Pe lângă recenziile, notele, mesele rotunde, comentariile radiofonice, Monica Lovinescu a colaborat la mai multe reviste ale exilului, ca şi la cele franceze.
O mică parte din această activitate critică a apărut în volumul „Unde scurte. Jurnal indirect” (1978).
A publicat, sub diverse pseudonime, traduceri în limba franceză din literatura română şi a elaborat capitolul despre teatrul românesc din „Histoire du spectacle” („Encyclopedie de la Pleiade”, 1965). A continuat să colaboreze la mai multe publicaţii din ţară şi din străinătate.
După Revoluţia din 1989, după întoarcerea în ţară, a publicat mai multe cărţi de memorialistică şi despre literatura română şi contextul acesteia din trei decenii, cele mai multe publicate de Editura Humanitas. Din ciclul „Undelor scurte” menţionăm: „Seismograme. Unde scurte” (1993), „Posteritatea contemporană. Unde scurte” (1994), „Est-etice. Unde scurte” (1994), „Pragul. Unde scurte” (1995) şi „Insula şerpilor. Unde scurte” (1996), ultimul cuprinzând perioada anilor 1988-1989. Printre celelalte volume apărute în ţară, se numără „jurnalul comentat”, după cum l-au denumit criticii, „La apa Vavilonului” (2 vol.; 1999, 2001), „Diagonale” (2002), care reuneşte textele publicate la rubrica cu acelaşi nume din paginile „României literare” între anii 1996-2001, „Jurnal. 1981-1984” (2002) şi „Jurnal. 1985-1988” (2003), „Jurnal. 1990-1993” (2003), „Jurnal. 1994-1995” (2004), „Jurnal 1998-2000” (2006). În 2005 a apărut „Această dragoste care ne leagă”, scris în dialog cu Doina Jela, un volum în care evocă figura mamei sale, care a murit în închisoarea Jilava, iar în 2007 a apărut romanul „Cuvântul din cuvinte”.
De asemenea, în colaborare cu Gabriela Omăt, editoare a jurnalului lui Mihail Sebastian, a editat agendele literare ale tatălui său, criticul Eugen Lovinescu, ediţia ajungând la volumul al VI-lea.
Monica Lovinescu a obţinut Premiul ARA al Academiei Româno-Americane de Ştiinţe şi Arte (1987). La ediţia a II-a, din 2003, a Premiilor Prometheus ale Fundaţiei Anonimul, a fost nominalizată la Marele Premiu Prometheus Opera Omnia – secţiunea Literatură. În 1999 i-a fost conferit Ordinul naţional ”Steaua României” în grad de Comandor alături de eseistul, criticul literar şi poetul Virgil Ierunca, cel cu care a fost căsătorită (din 1923). Cei doi au primit distincţia ”pentru curajul şi tenacitatea cu care nu au încetat să lupte pentru valorile adevărului, culturii şi libertăţii” în îndelungată activitate de critică radiofonică pe care au desfăşurat-o la postul Europa Liberă.
În anul 2008, scriitoarea a decis să doneze statului român locuinţa sa din Paris.
Monica Lovinescu a murit la 20 aprilie 2008, la spitalul Charles Richet din Val d’Oise, la 15 km de Paris.
A fost decorată post-mortem, la 22 aprilie 2008, de Preşedinţia României, cu Ordinul Naţional „Steaua României” în grad de Mare Ofiţer.
La 25 aprilie 2008, urnele funerare ale Monicăi Lovinescu şi soţului ei, care murise în septembrie 2006, au fost aduse în ţară. Au fost depuse la Ateneul Român, unde a avut loc un moment comemorativ, apoi la Casa Lovinescu din Bucureşti, şi în cele din urmă, la 16 mai 2008, au fost depuse în cripta familiei de la Cimitirul Grădini din Fălticeni.
În amintirea acestor mari oameni de cultură a fost inaugurată, în anul 2010, la Universitatea din Oradea, Biblioteca „Monica Lovinescu-Virgil Ierunca”.
De asemenea, din 2007, se desfăşoară anual în România, la Suceava, Fălticeni sau Iaşi, ”Zilele Monica Lovinescu”.
