Context
După adoptarea hotărârilor privind Unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu România, documentele respective au fost predate, într-un cadru solemn, Regelui Ferdinand, care le-a ratificat prin decrete-lege, devenind astfel efective. Ele au fost însoţite de alte decrete-lege, prin care reprezentanţi ai acestor provincii istorice au fost numiţi în Guvernul României Mari. Prin aceste măsuri începea, practice, procesul de integrare a lor în statul român. În paralel, era necesară și constituirea Corpurilor Legiuitoare, în care să fie reprezentaţi cetăţenii de pe tot cuprinsul României întregite şi care aveau menirea să ratifice prin lege actele de Unire adoptate de Adunările Naţionale de la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia. În baza modificărilor aduse Constituţiei României în iulie 1917, la 14/28 noiembrie 1918 a fost adoptat decretul-lege pentru reforma electorală, care înscria introducerea pentru prima dată a votului universal, egal, direct, secret şi obligatoriu pentru toţi cetăţenii români majori.
Conform prevederilor adoptate, aveau drept de vot pentru Adunarea Deputaţilor bărbaţii de la vârsta de 21 de ani, iar pentru a fi ales deputat se impunea vârsta de 24 de ani. Pentru alegerea Camerei superioare a Senatului, puteau participa la vot toţi cetăţenii care aveau vârsta de 40 de ani împliniţi, iar pentru a fi ales se impunea aceeaşi vârstă. Introducerea votului universal a determinat creșterea numărului de alegători. Cum circa 80% din populaţia României trăia la sate, ţărănimea a devenit principala masă electorală, ceea ce va schimba și modul de desfăşurare a campaniei electorale.
Dacă până la război, în regimul votului pe colegii, existau circa 100.000 de alegători cu vot direct, după adoptarea legii electorale numărul acestora a crescut la câteva milioane în alegerile parlamentare interbelice. Un deputat era ales, înainte de adoptarea noii legi, de circa 400 de cetăţeni, în 1920 era ales de 50.000 de cetăţeni, adică de 125 de ori mai mulţi.
Primele alegeri desfăşurate pe baza votului universal din istoria României au permis românilor din ţara întregită să voteze pentru desemnarea unui Parlament, în zilele de 3-6 noiembrie 1919, sub guvernul de tehnicieni condus de generalul Arthur Văitoianu. Alegerile au consemnat importante schimbări pe scena politică a României, cum ar fi slăbirea poziției Partidului Conservator; ascensiunea partidelor nou create (îndeosebi a Partidului Ţărănesc); puternica influenţă a partidelor care au condus lupta pentru Unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu patria-mamă; intrarea în Parlamentul României a partidelor şi grupărilor politice aparţinând minorităţilor naţionale.
Prima ședință a Parlamentului Mare
Lucrările celui dintâi Parlament al României întregite au fost deschise în ziua de 20 noiembrie 1919, în sala Ateneului Român, într-o atmosferă entuziastă, în prezenţa unui numeros public şi a diplomaţilor aflaţi în capitala ţării.
Regele Ferdinand a prezentat Mesajul Tronului, care evidenţia mai întâi bucuria că se afla pentru prima dată în mijlocul reprezentanţilor din Vechiul Regat, Basarabia, Bucovina, Transilvania, Maramureş, Crişana şi Banat, unite pentru vecie în Statul Român. „Gândul nostru cel dintâi”, se spunea în continuare, „trebuie să fie la cei care, prin truda, prin vitejia şi prin jertfele lor, au luptat pentru întregirea neamului”. Elogiind virtuţile poporului, ale ostaşului român, care şi-a găsit răsplata în înfăptuirea idealului naţional, mesajul insista pe credinţa că preocuparea fundamentală a noului timp istoric al ţării trebuie să fie „înalta datorie de a pune aşezământul viitor al patriei pe temelii solide”, în care toţi românii erau chemaţi să-şi pună râvna pentru „dezlegarea problemelor interne şi externe care ne stau în faţă”4. În după-amiaza aceleiaşi zile, senatorii s-au întrunit la Palatul Camerei din Dealul Mitropoliei, sub preşedinţia (conform regulamentului) a decanului de vârstă, respectiv Vladimir de Repta, mitropolitul Bucovinei. După primele şedinţe consacrate validării mandatelor de senator, pe 28 noiembrie a fost ales ca preşedinte al Senatului Paul Bujor, profesor la Universitatea din Iaşi.
În cuvântul de deschidere a lucrărilor Adunării Deputaţilor, prezidată de decanul de vârstă Vasile Stroescu, fruntaş al luptei românilor basarabeni pentru Unire, se remarca faptul că „Cel dintâi factor care a lucrat la unitatea românilor a fost însuşi poporul românesc”.
Tot la 28 noiembrie, deputaţii l-au ales ca preşedinte al Adunării pe Alexandru Vaida-Voevod, care considera, în discursul rostit cu acest prilej, că acest for parlamentar „este expresia voinţei ferme a poporului român de a-şi înfăptui un stat cu adevărat democratic prin alcătuirea unor aşezăminte democratice fără de care nici progresul nu este cu putinţă, nici existenţa României nu ar fi asigurată în mijlocul celorlalte state democratice”. În aceeaşi zi de 28 noiembrie, guvernul condus de generalul Arthur Văitoianu, a cărui misiune principală de a organiza primele alegeri parlamentare după Marea Unire fusese îndeplinită, şi-a prezentat demisia. Noul guvern, format de coaliţia „Blocului parlamentar”, îl va avea ca premier pe Alexandru Vaida-Voevod, numit în această funcţie chiar în ziua de 1 decembrie 1919, adică exact la împlinirea primului an de la Marea Unire.
După ce s-au încheiat operaţiunile tehnice de organizare a celor două Camere şi s-au constituit cele opt secţiuni de lucru în care s-a avut grijă să fie reprezentate toate provinciile istorice, s-au reluat lucrările în plen. Camera Deputaţilor, în şedinţa din 9 decembrie, şi-a ales un nou preşedinte, în locul lui Alexandru Vaida-Voevod, devenit prim-ministru, în persoana lui Nicolae Iorga. Dezbaterile în Corpurile legiuitoare s-au concentrat, conform Regulamentului de funcţionare a lor, pe redactarea răspunsului la Mesajul Regal şi pe analiza programului guvernului, prezentat de preşedintele Consiliului de Miniştri, Alexandru Vaida-Voevod. Luând cuvântul pentru prima dată în Parlamentul României Mari, deputatul Ion I.C. Brătianu adâncea semnificaţia istorică a momentului, „fiindcă pe deasupra fiinţei şi a chipurilor, şi a celora de la guvern şi a celora din această incintă, văd în faţa mea pe toţi acei care pentru această mare realizare au muncit, s-au jertfit, pe toţi acei care au crezut în înfăptuirea pe care noi trebuie să o întărim şi de care trebuie să se bucure şirurile generaţiilor ce vin”.
El considera că este potrivit ca, în primul său expozeu în noua instituţie fundamentală a statului, să elimine „tot ceea ce ar putea să fie obiect de conflicte sau neînţelegeri” şi să se concentreze mai ales pe problemele externe, dată fiind şi acuitatea lor în acel timp, „pentru că îmi închipuiesc că pe această chestiune sentimentele nu ne pot despărţi”. Deputatul Iuliu Maniu, în numele românilor din Transilvania, aducea un vibrant omagiu fraţilor din Vechiul Regat care au făcut marea jertfă a „mântuirii neamului”
O privire istorică asupra eforturilor de menţinere a etniei româneşti în Basarabia după 1812 şi a progreselor mişcării de emancipare naţională, care s-a intensificat odată cu prăbuşirea ţarismului, culminând cu adoptarea actului de Unire al Sfatului Ţării de la 27 martie 1918, a fost făcută de Ion Inculeţ, ministru de stat.
În aceeaşi şedinţă a Camerei, deputatul Rudolf Brandsch, în numele minorităţii germane, se angaja, în spiritul hotărârii Adunării de la Mediaş, să colaboreze, într-un mod „cinstit cu toţi adevăraţii democraţi în toate ramurile progresului cultural, social şi economic, având satisfacţie deosebită, să împărtăşim în această direcţie sentimentele fraţilor noştri români din Transilvania, autorii hotărârilor din Alba Iulia”. În dezbaterile de la Senat au luat cuvântul senatorii P.S.S. Episcopul ortodox al Caransebeşului Dr. Miron Cristea, Î.P.S.S. Pimen, Mitropolitul Moldovei şi Sucevei, Iuliu Coroianu, Gheorghe Murnu şi Vespasian I. Pella, care au adus în atenţie momente importante ale eforturilor şi suferinţelor pentru împlinirea Marii Uniri, perspectivele pe care ea le-a deschis naţiunii române, precum şi o serie de chestiuni legate de prevederile tratatelor de pace dezbătute în cadrul Conferinţei de la Paris.
La 27 decembrie 1919, odată cu încheierea dezbaterilor, s-a prezentat şi proiectul de răspuns al Senatului la Mesajul Tronului. După ce se exprima adeziunea la ideile expuse de suveran la inaugurarea lucrărilor Parlamentului, în Mesaj se sublinia:
„Senatul, acordând încrederea sa guvernului Majestăţii Voastre, îi va da tot sprijinul pentru înfăptuirea programului dezvoltat de guvern înaintea Camerei şi Senatului. Astfel, Senatul va colabora la desăvârşirea organizaţiei constituţionale prin consfinţirea unirii cu ţările surori şi prin revizuirea Constituţiei, pentru ca ea să corespundă noilor stări de fapt pe tot cuprinsul României întregite”.
Un moment de mare însemnătate în activitatea primului Parlament al României întregite a fost în ziua de 29 decembrie 1919, când a avut loc ratificarea actelor Marii Uniri. Mai întâi, ele au fost prezentate şi adoptate în Adunarea Deputaţilor şi apoi în Senat, de aceiaşi înalţi reprezentanţi guvernamentali, pentru a putea fi apoi promulgate de Regele Ferdinand. Expunerea de motive a Guvernului pentru Unirea Basarabiei era semnată de preşedintele Consiliului de Miniştri, Alexandru Vaida-Voevod, şi de Ion Inculeţ, ministru de stat fără portofoliu, delegat cu administrarea Basarabiei. În acest document se afirma: „Prin libera voinţă a norodului său, Basarabia, în 27 martie/9 aprilie 1918, s-a reîntors la Patria Mamă, de care silnicia ţarismului rus o ţinuse despărţită timp de 106 ani.
Corpurile legiuitoare au primit propunerea cu aplauze furtunoase şi cu ovaţii repetate, după cum se consemnează în stenogramele Parlamentului.A urmat la cuvânt profesorul Ion Nistor, ministru de stat fără portofoliu delegat cu administraţia Bucovinei, care a prezentat Mesajul Regal având un conţinut similar cu cel privind Basarabia şi apoi, în numele Guvernului, a prezentat „Expunerea de motive”. „Bucovina este o parte a Moldovei”, se scria în prima parte a documentului, „care înainte de 144 de ani a fost răpită prin intrigă şi mită de Habsburgi. În timpul acestei îndelungate robii, populaţia Bucovinei n-a pierdut o clipă conştiinţa naţională şi nădejdea că mai curând sau mai târziu va sosi ceasul izbăvirii”. Bucovina şi-a exprimat „pururi dreptul de a se uni cu conaţionalii săi din Regatul României, cu care o lega aceeaşi origine, aceeaşi limbă şi aceleaşi tradiţii istorice şi culturale”.
Ziarul Unirea considera evenimentul ratificării actelor Marii Uniri în Parlamentul României întregite la 29 decembrie 1919 drept „cea mai importantă zi din istoria parlamentului românesc”.
Bibliografie
Calendar Rador
cdep.ro
https://moldova.europalibera.org/a/recunoa%C8%99terea-interna%C8%9Bional%C4%83-a-basarabiei-ii-ratificarea-de-c%C4%83tre-parlamentul-rom%C3%A2niei/30009942.html
RADOR – Alexandru Balaci
