Foarte curând după 23 august 1944 liderii opoziţiei – Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu – au înţeles că până la plecarea trupelor sovietice din ţară nu putea fi vorba despre un guvern reprezentativ şi alegeri libere. La insistenţele SUA şi Angliei, guvernul Petru Groza a fost „cosmetizat” prin cooptarea câte unui ministru fără portofoliu (Emil Haţieganu – PNŢ şi Mihai Romniceanu – PNL), în schimbul recunoaşterii sale de către Marile Puteri. Ambasadorul Angliei la Moscova, Sir Archibald Clark Kerr scria într-un raport trimis şefului diplomaţiei britanice: „Nu pot să închei acest raport fără a spune un cuvânt despre rolul jucat în această tristă poveste de dl. Vîşinski. (…) În ciuda repetatelor sale declaraţii de sinceritate, este evident că el conduce România, întocmai ca o provincie a Uniunii Sovietice. (…) Am părăsit Bucureştiul, aşadar, cu un sentiment de tristeţe şi profund recunoscător că nu m-am născut în România”.
Au urmat alegeri trucate (noiembrie 1946) în care comuniştii au ieşit <învingători>. Au continuat şicanele împotriva liberalilor şi ţărăniştilor, apoi s-a trecut la eliminarea lor fizică, la arestări, anchete, internări în închisori şi lagăre de muncă. În 1948, fără un document oficial prin care PNL să fie interzis, acesta şi-a încetat practic activitatea politică. Tineretul care nu a ajuns până în 1950 în puşcării sau peste graniţă şi-a mai manifestat o vreme opoziţia. În acest timp, „bătrânii” care reuşiseră să fugă în lumea liberă s-au organizat, plănuind din exil o „rezistenţă anticomunistă” sau măcar o informare corectă a lumii despre cele ce se petreceau în ţară. O astfel de organizaţie a fost Comitetul Național Român – fondat în 1949 de generalul N. Rădescu (ultimul prim-ministru constituţional) şi patronat de regele Mihai – care și-a desfășurat activitatea la Washington, până în 1975, furnizând rapoarte bine informate despre situaţia din România. CNR a făcut parte din Asociația Națiunilor Europene Captive, alături de comitete similare reprezentând alte țări din Europa de Est.
Acesta era contextul în care, la Bucureşti, tinerii liberali însufleţiţi de „ideea de libertate” îşi manifestau opiniile anticomuniste. Unul dintre cei mai entuziaşti, Dinu Zamfirescu, era elev la Liceul Spiru Haret atunci când a devenit preşedinte al Organizaţiei Colegiale a PNL. Arestat pentru scurt timp în ziua manifestaţiei de la 8 noiembrie 1945, el a continuat să activeze şi atunci când a intrat la Facultatea de Drept – un „bastion al liberalismului”, aşa cum îi plăcea să o numească.
„În fiecare duminică noi constituiam nişte echipe”
„Toată vara aceea 1946 organizaţia noastră, a elevilor, ne-am am asigurat propaganda Partidului Naţional Liberal în capitală, numai noi. Ce am făcut? În fiecare duminică – şi atuncea se mergea la plimbare pe calea Victoriei, oamenii mergeau mult pe Şoseaua Aviatorilor, Jianu pe vremea aceea -, în fiecare duminică noi constituiam nişte echipe. Fiecare echipă, de câte zece persoane, care mergea pe trotuar, unul pe lângă perete, în monom, altă echipă tot de zece pe lângă bordură, care venea după; unde se termina primul monom, urma celălalt monom de zece, fiecare cu afişe ale partidului, pe care le dădeam direct în mână trecătorilor. Era şi un fel de responsabil al acestor două echipe. De ce erau două? Pentru că, dacă se întâmpla vreun incident, să vină amândoi să rezolve, aceşti 20 de oameni să poată să-i scape pe unii sau, mă rog, să intervină. Şi mergeam, deci, pe ambele trotuare ale străzii şi căutam să nu fie depăşiri, pentru că erau şi tot felul de… mă rog, provocări, plus atacuri directe. Deci, asta o asiguram; deci, 40 de oameni din organizaţie asta făceau duminica.”
Organizaţia Colegială „a asigurat o vară întreagă propaganda PNL”
„În restul timpului, luam planul Bucureştiului [pe care] l-am împărţit pe sectoare foarte mici, cam trei-patru străzi – şi nu acolo unde oamenii [noştri] locuiau, ci alţii [în alte părţi] – ca să umple cu manifeste cutiile de scrisori, să bage pe sub uşi, să afişeze pe tramvaie. Şi existau nişte etichete rotunde, <buline> se chemau astea, care aveau lipici pe spate. Se lipeau foarte uşor: puneai limba şi lipeai. Se punea cu o ştampilă, cu ceva, mă rog, electoral sau cu partidul sau… Mă rog, în special bunicii ce făceau acasă?! Ştampilau mii de buline de-astea şi noi le dădeam la echipele astea… Şi s-a asigurat o vară întreagă propaganda Partidului Naţional Liberal prin Organizaţia de elevi, Colegială. Studenţii erau plecaţi prin concediu, mai la mare, mai la munte, în fine, erau mai comozi sub aspectul ăsta. Nu ne-am angajat atuncea, dar eram în Bucureşti şi am asigurat în Bucureşti treaba asta. Eram sub oblăduirea lui… – din Tineretul Liberal – Gică Dobrescu care a murit în puşcărie. Era, în fine, [el] care ne învăţa anumite tehnici de… nu de gherilă, dar de apărare, de autoapărare; dacă se întâmpla [ceva rău, să ştim] ce să facem, cum să facem. Şi întotdeauna eu, personal, participam ca preşedinte al organizaţiei, eram acolo.”
„Am fost purtaţi pe braţe”
„[Eram student la] Drept, care era o facultate… un bastion liberal. Şi în 1949, în mai, s-a creat în străinătate Consiliul [Comitetul] Naţional Român. Noi, aici, am vrut să marcăm puţin acest eveniment printr-o manifestare care a fost în aşa fel… s-a potrivit, cumva. La catedra de Drept penal trebuia să prezentăm nişte referate, să facem lucrări de seminar. Şi era o temă, să zicem banală, crima de omor. Dar eu am făcut un co-referat despre asasinatul politic – de puţin timp se introdusese în România pedeapsa cu moartea pentru delicte politice – şi am luat poziţie spunând că statul nu poate să practice asasinate politice. Şi, sigur că noi organizasem puţin această şedinţă unde se ţineau aceste referate, cu oameni şi de la alte facultăţi – asta era în mai 1949. Am chemat câteva sute de studenţi şi din alte facultăţi. Era la unul dintre amfiteatrele de la Drept, care cuprindea 400 de locuri, era plin, plin, plin, plin! Şi sigur că a fost considerat ca o manifestaţie ostilă împotriva guvernului de atunci. Noi, care am participat la ţinerea acestor referate… pe ăsta l-am făcut eu, referatul, dar şi cei care au făcut tema principală, Crima de omor, în fine, au fost asociaţi. Încă vreo doi colegi de la Drept, la fel, am fost asociaţi la treaba asta. Şi ce entuziasm! [Am fost] purtaţi pe braţe, în fine, şi ieşiri în stradă. În fine, a fost o chestie extraordinară, că eram acoperiţi de flori, era ceva formidabil!”
Şedinţele de <demascare>
„Ca, a doua zi să fim… să se facă o şedinţă. S-au adus muncitori în facultate, care au cerut exmatricularea! În prealabil, eu mai fusesem demascat… erau aşa-zise <demascări> care se făceau [de exemplu] nepotul lui Brătianu…
Demascat, unde? În şedinţe studenţeşti?
În şedinţe studenţeşti, da. […] Noi n-am fost [la acele şedinţe], am fost exmatriculaţi. […] Deci, Nicolae Ţone, Paul Marinescu, Alexandru Misirliu şi cu mine am fost exmatriculaţi. Tulburări… mă rog. A apărut a doua zi în Scânteia Tineretului că <patru odioase elemente ale reacţiunii au fost exmatriculate> – există ziarul, l-am găsit la Arhivele Academiei. La radio s-a dat, tot aşa, acest comunicat, mă rog… Ca, după vreo săptămână, să fim convocaţi la facultate toţi patru şi să fim supuşi audierii unei comisii care era şi de la Securitate, era şi din cadrul facultăţii…”
[Interviu de Mariana Conovici, 1999]
