Context
La 20 noiembrie 1852 se deschidea Școala Centrală, un pension în care va învăța elita feminină a Bucureștilor. Instituția de învățământ a cunoscut perioade de înflorire culturală și intelectuală, dar și dificultăți, în vremuri de război sau în perioada comunistă.
Inițial, o școală cu regulii stricte, pentru eleve și familiile lor
Istoria școlii începe în 1851, când domnitorul Barbu Stirbey aprobă înființarea unui ”Pensionat Domnesc de Demoazele”. Era destinat fiicelor de demnitari care se distinseseră în serviciul public și cărora, statul, drept recunoaștere și recompensă, le asigura în mod gratuit buna educație a copiilor.
În 20 noiembrie 1852 școala a fost deschisă oficial. Prima directoare a fost Ana Iacobsen. Acesta este momentul în care este pusă piatra de temelie a actualei instituții numită Școala Centrală, ce în timp se va remarca drept echivalentul feminin al liceului Sf. Sava, întemeiat cu trei decenii în urmă. În cadrul școlii se studiau limbile română (valahă), franceză și germană, științe (religie, geografie, istorie universală și aritmetică), precum și arte (caligrafie, desen, dans, muzică, lucru de mână). În plus, fetele beneficiau de cursuri practice de economie domestică, bucătărie, croitorie și cusutul hainelor și lenjeriei. Toate acestea aveau scopul de a le pregăti pe fete pentru viața de familie. În 1861 se aprobă regulamentul de funcționare a internatului, ce conținea reguli stricte, obligatorii atât pentru eleve, cât și pentru familiile din care proveneau.
Printre primele 13 bursiere care au început cursurile, în anul 1853, se remarcă nume importante ale vremii, precum fiica lui Scarlat Ghica, fiicele logofeților Florescu și Iancu Ralet, Marghiloman, Lahovary, Leurdeanu, Crețeanu. Regulamentul de funcționare prevedea ca fiecare elevă să aibă o uniformă de toată ziua și una diferită pentru participarea la examene și adunări importante. În funcție de vârstă, uniformele erau diferențiate, însă toate își păstrau caracterul sever. Elevele cu vârsta între 10 și 14 ani aveau rochie în pătrățele roșii și albe, lungă până sub genunchi, cu un sorț lung negru, guler brodat și fundă neagră, iar de un nasture al șorțului atârna un lanț cu cheile de la dulapuri și pupitre.
Elevele din cursul superior, cele cu vârsta între 15 și 18 ani, aveau aceeași uniformă, dar în pătrățele gri cu alb, având astfel un aer mai elegant și serios, cele din ciclul primar având obligativitatea de a li se adresa cu „domnișoară”. Indiferent de rolul în instituție – director, portar, profesor, elev, fiecare avea sarcini precise, de la care nu se putea abate. De exemplu, portarul avea obligația de a nu lăsa pe nimeni să intre sau să iasă din internatul Pensionului după ora 22:00. Profesoarele erau obligate să doarmă cu elevele în dormitor, pentru a se asigura că toate regulile sunt respectate, în timp ce cheia de la dormitor trebuia ținută la loc sigur.Guvernantele participau la orele de meditație, la programul de rugăciune și erau responsabile cu inspectarea garderobei elevelor.
„Școala Centrală – care a fost o școală de elită din punct de vedere intelectual, din punctul de vedere al obligației de a învăța – a fost și o școală democrată. Acolo am învățat, fără a cunoaște cuvântul, ce înseamnă «democrație» (…) Pentru interne, soneria zbârnâia dimineața la ora șase; urma forfota spălatului, îmbrăcatului, așezării lucrurilor la loc; Coboram în sufragerie pentru ceai – la subsol – în rând, câte două, la șapte fix, (…). Cele cinci ore de curs de dimineața, întrerupte de sonerie pentru scurte recreații de zece minute și una singură de douăzeci, se încheiau cu un nou mers la masă în rând, la ora unu; după prânz, “recreația mare” dura până la ora 15, în larga curte-grădină de câte ori o permitea vremea.(…).
În clase apoi, ne făceam lecțiile pentru a doua zi, până la 5 când soneria anunța o nouă recreație de o jumătate de ceas; reîncepea atunci pregătirea lecțiilor, numită “meditație”, până la cina de la ora șapte, imediat urmată de urcarea în dormitor unde lumina se stingea cel mai târziu la 9. (…) Timp de patru ani şi jumătate am fost internă și trebuie să spun că acest program, respectat cu strășnicie, mi-a creat impresia unei ordini universale pentru tot restul existenței.” – surprinde Adrian Majuru, în cartea ”copilăria la români”, amintirile unei foste eleve, respectiv Florica Dimitrescu, lingvistă și membru de onoare al Academiei Române din 2011.
Școala înfruntă vicisitudinile războiului
Locul de funcționare al instituției s-a schimbat de-a lungul anilor, de la Casa lui Manuc, Casa Turnescu, unul dintre palatele familiei Ghica, până când, în 1890, Ion Mincu a construit actualul edificiu al Școlii Centrale. Între 1916 și 1918, în timpul ocupației germane, Școala este transformată în spital, iar ulterior devine sediul poștei. Cursurile au fost reluate abia în septembrie 1918, după ce în iarna anului 1917 întreg mobilierul din lemn a fost folosit drept combustibil. Anterior, întreg materialul științific (instrumente și colecții științifice), mai puțin biblioteca, dispăruseră.
În 1924, instituția este denumită Școala Secundară de Fete, gradul doi internat, iar în 1928 e denumită Marica Brâncoveanu, după soția domnitorului Constantin Brâncoveanu. Tot în 1928, la inițiativa doamnei director Elena Rădulescu-Pogoneanu, în prezența principesei Elena, mama Regelui Mihai, a principesei Olga a Greciei, a reprezentanților Președintelui Consiliului de Miniștri și a Ministrului Instrucțiunii Publice, au fost sărbătoriți 76 de ani de la întemeierea școlii, momentul reprezentând o recunoaștere a întregii activități desfășurate până atunci de către instituția de învățământ.
După ce Elena Rădulescu-Poganeanu s-a pensionat, la conducerea școlii vine Elena Malaxa, care va ocupa această funcție pentru aproape un deceniu. Cu sprijin financiar din partea soțului său, aceasta a demarat lucrări de modernizare și consolidare a instituției, transformând corpul de clădire ce juca rolul de locuință pentru directoare în bibliotecă cu săli de lectură pentru profesoare și eleve și construind ieșirea din sala mare de festivități spre actuala stradă Jean Louis Calderon. În perioada conducerii doamnei Elena Malaxa, școala își recapătă denumirea de dinainte de 1924, Școala Centrală de Fete, nume inscripționat pe fațada principală a clădirii de către Ion Mincu.
Perioada comunistă
În 1948, Elenei Malaxa îi este interzis să mai profeseze de către autoritățile comuniste. Perioada sumbră a afectat nu doar cultura românească, ci și Școala Centrală, comuniștii impunând un sistem de învățământ restrictiv. Începând cu 1952, pentru 17 ani, Jana Christu a ocupat funcția de director al Școlii Centrale. Modelul sovietic de organizare a fost preluat inclusiv în ceea ce privește învățământul, astfel că, pentru o perioadă de 10 ani, sistemul de notare folosit a fost cel de la 1 la 5 (1952-1957), iar lucrările care nu erau conforme cu ideologia partidului au fost cenzurate. Situația s-a îmbunătățit abia după ce începe politica de depărtare de Moscova a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej.
În 1953, instituția devine Școala Medie nr. 1, moment până la care liceul funcționase în sistem mixt, urmând ca între 1954-1956 să poarte denumirea de Școala Medie nr. 10. Începând cu 1956, pentru 46 de ani, școala poartă numele de Zoia Kosmodemianskaia – inițial Școala Mixtă Zoia, ulterior Liceul de Fete nr. 10 (1965-1968). În perioada 1968 – 1976 școala se numește Liceul nr. 10, Georgeta Vasile fiind director (1969-1875). Ulterior, între 1976 și 1977 denumirea școlii este Liceul Real Umanist, urmând ca în perioada 1977 și 1989 numele școlii să fie Liceul de Filologie – Istorie Zoia Kosmodemianskaia. Mioara Zdrafcovici a ocupat funcția de director în perioada 1975-1984, iar ulterior, până în 1989 Georgeta Smeu.
În timpul dictaturii comuniste a lui Nicolae Ceaușescu, în cadrul școlii au funcționat două ateliere, unul de confecții și unul de cusut covoare, ambele situate în strada Dervari. În 1990, după căderea regimului comunist, fostul Pension Domnesc de Fete devine Școala Centrală, nume purtat și astăzi. Printre foștii elevi ai Școlii Centrale regăsim nume precum Maia Morgenstern, Adrian Păunescu, Olga Tudorache, Monica Ghiuță, Zoe Dumitrescu-Bușulenga.
Clădirea este un monument de arhitectură
Este printre primele clădiri construite de Ion Mincu în noul stil ce se va dezvolta pe parcursul primelor decenii ale secolului al XX-lea, fiind și construcția cea mai amplă a arhitectului. Are la bază o concepție clasică, care amintește de imaginea și formele regulate, simetrice, ale unor ansambluri de mănăstiri de la sfârșitului secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea, cum ar fi Mănăstirea Hurezi din Oltenia și Mănăstirile Antim și Văcărești din București.
Arhitectul a realizat clădirea cu mai multe elemente distinctive pentru stilul neoromânesc, cum ar fi brâul sculptat din ceramică sau ancadramentele decorate ale ferestrelor. Planul colegiului a fost realizat în formă dreptunghiulară și este compus din patru aripi, cu parter și etaj, dispuse simetric în jurul unei curți interioare.
Circulația și accesul în încăperi se fac printr-o suită de coridoare largi care înconjoară curtea interioară. În partea din spate a curții se afla un amfiteatru, iar la etaj se afla internatul. Curtea interioară este mărginită la parter de o suită continuă de arcade în acoladă, sprijinite pe colonete de piatră. Mai mult, zidul de deasupra arcadelor este tapisat cu ornamente florale realizate din ceramică colorată.
Fațadele clădirii sunt împărțite în două registre, prin intermediul unui brâu plasat la nivelul planșeului dintre parter și etaj. Fațada principală are trei elemente majore distincte: un corp central cu intrarea și două pavilioane de colț, așezate în prelungirea aripilor laterale. Liniile simple și suprafețele netede ale fațadelor sunt înviorate de câteva profile și accente. Printre acestea, colonada curții interioare cu toată decorația sa, apoi pe fațada principală, brâul median făcut din faianță policromă, lintourile ferestrelor și lanțul continuu de arcușoare sprijinite pe console de teracotă smălțuite verde de sub streașină.
Pe fațadă sunt inscripționate numele unor personalități: Clara Doamna, Doamna Chiajna, Elena Rareș, Elena Cuza și Carmen Sylva. iar în curtea interioară, numele marilor voievozi. Amenajată în mai multe formule de-a lungul deceniilor, un lucru nu s-a schimbat: în centrul curții se află și astăzi frasinul centenar plantat în 1890.
Bibliografie
Calendar Rador
https://cnscb.ro/istoric.php
Școala Centrală – povestea pensionului domnesc de fete din inima Bucureștiului
https://historia.ro/sectiune/general/gradinile-de-la-scoala-centrala-spatii-ale-572140.html
RADOR – Alexandru Balaci
