Sâmbătă, 25 noiembrie, se împlinesc 160 de ani de la naşterea lui Ioan Cantacuzino, medic și microbiolog român, profesor universitar și membru al Academiei Române, fondator al școlii românești de imunologie și patologie experimentală.
* * * * *
Prof. Ioan Cantacuzino
Ioan Cantacuzino s-a născut la 25 noiembrie 1863, la București.
Este triplu licenţiat – în filosofie, 1882 – 1886, științe naturale, 1886 – 1891 și medicină, 1887 – 1894 – la Paris, iar un an mai târziu obține titlul de Doctor în Medicină cu teza: „Cercetări asupra modului de distrugere a vibrionului holeric în organism”.
Lucrează apoi la Institutul Pasteur din Paris ca asistent al lui Ilia Mecinikov, în domeniul mecanismelor imunitare ale organismului.
Încă din anul 1901, când a fost numit profesor la Facultatea de Medicină din Bucureşti, profesorul Ioan Cantacuzino a creat şi condus „Laboratorul de Medicină Experimentală” care, pe lângă activităţile sale didactice şi ştiinţifice, avea ca sarcină, din anul 1904, prepararea serului antistreptococic şi apoi a serului antidizenteric, primele două dintr-o lungă serie de produse biologice pe care la va produce Institutul Cantacuzino, al cărui „Laborator de Medicină Experimentală” a constituit nucleul iniţial.
În 1905, înfiinţează „Revista Științelor Medicale”, iar în 1907 este numit Director general al Serviciului Sanitar din România.
În anii următori, pe lângă activitatea din învăţământ, colectivul de specialişti condus de profesorul Cantacuzino a realizat o activitate extrem de importantă în producţia de seruri şi vaccinuri, necesare, în special, pentru supravegherea stării de sănătate publică în cel de al II-lea Război Balcanic şi în Primul Război Mondial.
Între anii 1910-1913, au fost produse primele două vaccinuri, tifoidic şi holeric, în cursul Războaielor Balcanice, echipa prof. Cantacuzino furnizând vacinul holeric necesar prevenirii bolii în rândul armatei şi opririi extinderii epidemiei la nord de Dunăre. Aceasta a fost şi prima vaccinare în plin focar epidemic recunoscută internaţional sub titulatura de „marea experienţă românească”.
În anul 1911 pune bazele revistei „Annales de Biologie”, iar în 1921 devine fondatotul „Institutului de Seruri și Vaccinuri”, care astăzi îi poartă numele.
Lui Ioan Cantacuzino i se datorează descoperiri importante privind vibrionul holeric și vaccinarea antiholerică, imunizarea activă împotriva dizenteriei și febrei tifoide, etiologia și patologia scarlatinei. Dealtfel, pornind de la cercetările sale a creat o metodă de vaccinare antiholerică, numită „Metoda Cantacuzino”, folosită și astăzi în țările în care se mai semnalează cazuri de holeră.
În perioada 1916-1920, a început prepararea serului antidifteric şi ulterior a serurilor antimeningococic şi antigangrenos, iar campania din Primul Război Mondial desfasurată la Iaşi şi la Odessa a fost o probă de profesionalism desăvârşit a echipei prof. Cantacuzino.
La începutul anului 1921, profesorul Cantacuzino redacta un raport în care arăta:
„Încă de la începutul războiului naţional (primul război mondial) şi de-a lungul întregii sale durate (1916-1918), laboratorul nostru a avut ca sarcină de a produce toate vaccinurile şi serurile necesare armatei (precizez că este vorba atât de armata română, cât si de cea rusă si, apoi, de misiunea Aliată), cât şi populaţiei din Moldova, unde laboratorul nostru a fost evacuat. În aceste împrejurări şi în ciuda dificultăţilor tehnice, am reuşit să facem faţă necesităţilor colosale ale războiului, fără a fi obligaţi să apelăm la un ajutor venit din străinătate. Când s-a instaurat pacea, noi am continuat să producem aceeaşi cantitate de vaccinuri şi seruri, deoarece cererea crescuse prin mărirea teritoriului României şi populaţiei sale şi prin generalizarea practicii de vaccinare şi serotipie. În ziua de azi, nevoile au crescut atât de mult încât mijloacele de care dispunem au devenit total insuficiente. Ne aflăm deci în imposibilitatea materială absolută ca pe viitor să ne putem realiza sarcina … Acestea sunt motivele pentru care ne gândim că este imperativ necesar să găsim o rezolvare a situaţiei în care ne aflăm, în scopul de a putea face fată nevoilor actuale ale României.”
Urmare a raportului Ministrului Secretar de Stat din Departamentul de Interne nr. 126/1921, în ziua de 1 aprilie 1921 a fost înfiinţat Institutul de Seruri şi Vaccinuri “Dr. I. Cantacuzino”. Articolul 2 din legea privind crearea institutului stipulează faptul că „Institutul de Seruri şi Vaccinuri are însărcinarea de a prepara toate serurile şi vaccinurile trebuincioase direcţiei generale sanitare, de a face lucrările de laborator necesare pentru diagnosticul ştiinţific şi profilaxia boalelor contagioase, cum şi cercetările în legatură cu perfecţionarea metodelor tehnice pentru aceste scopuri”. Conform regulamentului de organizare interioară, aprobat în baza raportului nr. 406 din 1 iulie 1924, prin Decret Regal, institutul funcţionează „pe lângă Ministerul Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale” şi are următoarele secţii: Seroterapie, Vaccinuri, Analize, Parazitologie, Cercetări şi Serviciul general de administraţie şi contabilitate.
Misiunea Institutului Cantacuzino, după cum a declarat fondatorul său, prof. Ion Cantacuzino, consta în „promovarea sănătăţii publice prin cercetare de înaltă calitate şi interdisciplinară şi prin activităţi de monitorizare, prevenire şi control al bolilor transmisibile”.
Monitorul Oficial nr. 81 din 16 iulie 1921 – Legea pentru crearea
Institutului de seruri şi vaccinuri „Dr. I. Cantacuzino”
În acelaşi an, 1924, Institutul de seruri şi vaccinuri Dr. I. Cantacuzino s-a instalat într-un nou local construit pe terenul Institutului Babeş, pe un lot cedat de primărie, dupa regularizarea cursului Dâmboviţei de la sfârşitul secolului al XIX-ea, fiind organizat şi condus după modelul Institutului Pasteur din Paris, structurat pe criteriul principalelor grupuri etio-epidemiologice. Institutul efectua cercetări în toate domeniile, importante în acel moment, de microbiologie şi ştiinţe înrudite, ocupându-se în acelaşi timp cu producerea de vaccinuri, activităţi de sănătate publică, urmărire epidemiologică a teritoriului si documentare ştiinţifică a personalului.
În perioada 1924-1928, Institutul a asimilat şi a produs un număr de 8 vaccinuri şi 3 seruri terapeutice, iar în anul 1928, sub direcţia prof. Cantacuzino a apărut revista ştiinţifica Archives de Pathologie Experimentale et de Microbiologie, prin care rezultatele cercetării ştiinţifice româneşti puteau fi difuzate în ţară şi în străinătate.
Tot datorită lui Ioan Cantacuzino, România a fost a doua țară din lume, după Franța, care a introdus în 1926 vaccinul BCG („Bacilul Calmette-Guérin”) împotriva tuberculozei.
El a avut un rol esenţial în campaniile de luptă împotriva epidemiilor de tifos exantematic și holerei în timpul primului război mondial și în campania antimalarică.
În anul 1932, s-a construit clădirea BCG şi sala de lucrări de la etajul al treilea, considerată cea mai modernă din lume la vremea aceea, Institutul Cantacuzino fiind al doilea institut din lume, după Institutul Pasteur, în care s-a preparat vaccinul BCG. S-a creat, în cadrul institutului, un serviciu de evidenţă a tuturor copiilor vaccinaţi şi un serviciu de radiologie, cu intrare separată pentru public şi, respectiv, pentru personalul medical.
A trecut la cele veşnice la 14 ianuarie 1934, la București. În testament, a menţionat că doreşte să fie îngropat chiar în curtea institutului al cărui fondator este.
