Eugen Preda: “ Dacă eşti trimis undeva, trebuie să fii pe lângă eveniment tot timpul”
Până la apariția televiziunii, radioul a reprezentat principalul mijloc de informare pentru populație. Datorită emițătoarelor puternice, emisiunile difuzate de Radio București au putut fi auzite în cele mai îndepărtate colțuri ale țării. Corespondenţi de presă au fost trimiși la diverse manifestări care au avut loc peste hotare. S-a acordat o atenție deosebită evenimentelor internaționale la care a participat România. Începând din 1954, Radio București a trimis corespodenţi la marile evenimente care au avut loc în aceea perioadă: conferinţele miniştrilor de externe ai celor patru mari puteri, conferinţele de la Geneva pentru Coreea şi Indochina, călătoria lui Hrusciov în Franţa, sesiunile Adunării Generale ale Naţiunilor Unite, după ce România a devenit membră a ONU (1955). Unul dintre ziariștii care au fost trimiși să transmită corespondențe pentru Radio a fost Eugen Preda – redactor-șef adjunct la Redacția Emisiunilor Politice.
„În aprilie 1954, a început Conferinţa asiatică de la Geneva, la care s-au discutat două aspecte: problema coreeană şi problema indochineză. Conferinţa a durat circa trei luni de zile. Și am … fost trimis şi eu … Am plecat împreună cu Teodor Marinescu, care era pe vremea aceea redactorul-şef la Emisiuni pentru străinătate, cu Florica Șelmaru, care lucra la “România Liberă ” … era o femeie foarte cultă, perfect vorbitoare de limba franceză. Ea a şi studiat în Franţa înainte de război, a fost bursieră, cred, a Institutului Francez. Și a fost şi la Conferinţa de pace în 1946. Cu noi a mai fost şi Cornel Răducanu, care era atunci la “Scînteia Tineretului ” şi care plecase în calitate de corespondent al Agerpres-ului. Am plecat din Bucureşti cu avionul până la Praga. Bineînţeles că nu aveam experienţă şi nu se stabilise o legătură prea bună cu cehii. Și n-aveam nici viză de tranzit. Așa că am stat la aeroportul din Praga câteva ceasuri până când şi-a făcut milă de noi un funcţionar. Avionul cu care plecam noi era peste două zile. Și a trebuit să locuim la hotelul aeroportului. Și seara – Cornel Răducanu mai fusese la Praga de mai multe ori – am profitat de ocazie și ne-am dus în oraş. După două zile am ajuns la Geneva cu o dorinţă nebună de lucru. Aveam de două ori pe zi legătura cu Bucureştiul de la Casa presei din Geneva. O dată la ora 13:00 şi a doua oară seara, pe la ora 18:30. Și aşa am trimis o mulţime de corespondenţe. Aveam uneori discuţii cu Marinescu, care nu prea se îndemna el să lucreze, şi atât îi spuneam : “Lasă, dom-le, că fac eu!” Cert este că am avut şi multe discuţii în contradictoriu cu dânsul. Când m-am întors, Melita Apostol, şefa noastră la Radio, mi-a spus că Diţi Marinescu fusese rechemat după prima lună, împreună cu Florica Șelmaru. I-a spus [Melitei Apostol] că m-am comportat excelent şi că am muncit într-adevăr, peste aşteptările lui. Ceea ce mi-a provocat o plăcere deosebită.
La Geneva am învățat că la Casa presei trebuia să fii prezent de dimineaţa până seara; ăsta a fost una din primele concluzii pe care le-am tras. Că dacă eşti trimis undeva, trebuie să fii pe lângă “eveniment ” tot timpul. Cine pleacă, pierde. Chiar dacă nu se întâmplă nimic, nu poţi să ştii când apare ceva. În al doilea rând, am ajuns la concluzia că trebuie să mă apuc să învăţ limba engleză, pentru că nu am făcut mare brînză cu franceza mea “de baltă”. Pe vremea aceea, conferinţele de presă erau ţinute de americani în engleză. Ei nici nu traduceau. Ruşii ţineau conferinţe de presă şi în rusă şi în franceză. Dar principalul punct de interes îl reprezenta poziţia SUA și poziția Chinei, care vorbea, de asemenea, în engleză. Deci am tras concluzia că trebuie să mă apuc să învăţ limba engleză.
În afară de aceasta, am învăţat cum să te comporţi : începînd de la faptul că eu ştiam că produci o bună impresie dacă săruţi mâna unei femei. Și şefa desk-ului de radio era o doamnă. Și când m-am prezentat la dânsa şi i-am spus că sunt corespondentul din România, ea mi-a întins mâna, și eu i-am sărutat mâna. A rămas surprinsă, pentru că, în general, în Occident am constatat că nu prea se uzitează decât în anumite cercuri. Și ţin minte că într-o sâmbătă am plecat – era în timpul week-end-ului şi nu se mai anunţa nimic până luni – şi-am plecat sâmbătă dimineaţă la Berna. Și când m-am întors de la Berna, m-am întîlnit cu un fotograf elveţian, care era corespondent al Associated Press-ului şi care, ştiind că am fost la Berna …m-a întrebat ce impresie mi-a făcut Berna. Bineînţeles că mie nu-mi făcuse o impresie prea bună pentru că, începînd cu femeile de pe stradă care aveau picioarele ca picioarele de la pian, şi cu toată atmosfera asta germană mai austeră, spre deosebire de Geneva, care e un oraş extrem de viu… Și în timp ce mă chinuiam să-i formez un răspuns prin care să nu se simtă jignit, el mi-a spus: “Măi, frate, să-ţi spun eu o chestiune: adevărata Cortină de Fier nu este între Est şi Vest, ci este graniţa dintre vin şi bere! ”
[Interviu realizat de Mariana Conovici, 1995]
