Rolul pe care l-a avut Iuliu Maniu în pregătirea şi realizarea Unirii din 1918 a adus şi dincoace de Carpaţi prestigiul pe care îl avea deja marele om politic în Transilvania. El avea în acel moment 45 de ani de viaţă şi 27 de ani de activitate subordonată ideii de emancipare a românilor ardeleni, ideii de recunoaştere a libertăţii lor şi a dreptului de a-şi decide soarta unindu-se cu fraţii de peste munţi. Această activitate militantă era o tradiţie de familie: Iuliu Maniu descindea din elita intelectuală transilvăneană şi era înrudit cu profesorul Simion Bărnuţiu, un ideolog al luptei naţionale a românilor aflaţi sub stăpânirea Imperiului Austro-Ungar. La 18 ani, pe când era student la Facultatea de Drept de la Cluj, în 1891, Maniu devenise membru al Partidului Naţional Român. Un an mai târziu se solidarizase cu memorandiştii, participând la redactarea manifestului Către poporul român din Ardeal şi Ţara Românească ce condamna procesul intentat acestora. Ca membru de frunte al PNR, în 1906 câştigase loc în Parlamentul de la Budapesta unde fusese un critic constant al sistemului dualist austro-ungar. Încorporat de autorităţile imperiale în 1915, fusese trimis în război pe frontul din Italia.
Au urmat acţiunile pentru pregătirea Unirii de la 1 Decembrie 1918. Împreună cu mulţi dintre camarazii săi de pe front, Maniu s-a aflat în slujba Comitetului Naţional Român. Acţiunile sale au fost fără echivoc în favoarea independenţei de stat cerută de românii din Transilvania şi a „despărţirii totale” (este expresia sa) de vechea stăpânire. La 5 noiembrie 1918 CNR a publicat manifestul intitulat Către popoarele lumii prin care comunica hotărârea de a convoca Adunarea Naţională de la Alba Iulia. Cu acest prilej, Iuliu Maniu a fost ales în circumscripţia electorală Vinţul de Jos ca delegat la adunare. La Alba Iulia a votat cu entuziasm, împreună cu ceilalţi delegaţi, Rezoluţia Unirii.
S-a format apoi Consiliul Dirigent (un organism executiv provizoriu), iar Maniu a fost ales preşedintele acestui consiliu şi ministru de Interne, având din nou un rol foarte important, acela de a se ocupa efectiv de instalarea administraţiei româneşti în Transilvania. Câteva luni mai târziu, a fost ales şi preşedinte al Partidului Naţional (devenit în 1926 Partidul Naţional Ţărănesc) care avea să reprezinte o adevărată forţă a regimului democratic-constituţional.
Absolvent al Facultăţii de Drept din Cluj şi ziarist, Corneliu Coposu (1914-1995) a fost, începând din 1937 şi până la arestare, secretarul politic al lui Iuliu Maniu. Se ştiau de mult, familiile lor erau prietene, satele lor (Bobota şi Bădăcin) erau apropiate, iar Corneliu crescuse printre fruntaşii PNŢ. Ucenicia politică şi-o făcuse alături de Maniu şi devenise „umbra” acestuia încă de când era student.
Aşa se face că jurnalul zilnic pe care Corneliu Coposu l-a scris în perioada 1937-1947 are în centrul său pe „Prezident”, întâlnirile lui cu oameni politici, acţiunile sale, principiile sale. Făcea, într-un fel, ceea ce ar fi putut face însuşi preşedintele PNŢ, numai că „Maniu era adversarul memoriilor spunând că memoriile pe care le scriu oamenii politici nu fac decât să inducă în eroare pe istorici, prin faptul că sunt subiective, că încearcă să abată atenţia opiniei publice de la anumite greşeli făcute de titularii memoriilor şi ai jurnalelor şi că ar avea valabilitate numai dacă s-ar extrage din ele evenimentele, fără comentarii, urmând ca să fie rolul istoricilor de a le comenta” – povestea Corneliu Coposu mulţi ani mai târziu. Jurnalul devotatului secretar al lui Iuliu Maniu – cu mii de pagini lipsă confiscate în anii comunismului de securitate – avea să fie publicat în 2014 la Editura Vremea, într-o ediţie îngrijită de Doina Alexandru.
Invitat la Institutul de Istorie Nicolae Iorga în 1991, Corneliu Coposu, pe atunci preşedinte al Partidului Naţional Ţărănesc – Creştin Democrat, a citit în faţa invitaţilor fragmente din jurnalul său. Cu acel prilej, el a povestit câteva lucruri interesante despre arhiva personală a lui Iuliu Maniu, despre soarta pe care au avut-o documentele ce o compuneau şi care aveau o mare importanţă pentru istoria noastră naţională, inclusiv pentru momentul 1 Decembrie 1918 pe care îl sărbătorim astăzi. Povestirea de atunci a lui Corneliu Coposu a fost înregistrată de realizatorul Dan Manolache de la Radio România Cultural şi oferită apoi Arhivei de istorie orală.
„Arhiva lui Iuliu Maniu, care era compusă din piese foarte importante, de importanţă naţională pentru istoria noastră, a dispărut fără urme. Eu, personal, am salvat această [arhivă] la ocuparea Ardealului, de la Bădăcin, am depus-o la Biblioteca Mitropoliei din Blaj, într-o cameră încuiată. Camera a fost forţată după ocupaţia sovietică, însă cei care au spart camera şi au răvăşit hârtiile erau foarte puţin interesaţi de documente şi au furat numai obiectele sclipitoare care li se părea că au o oarecare valoare: erau toate decoraţiile lui Maniu, nişte bibelouri, nişte amintiri, cadouri, stilouri, în sfârşit, ceea ce i-a interesat, iar restul le-au lăsat răvăşite.
După trecerea vandalilor prin camera care adăpostea arhiva lui Maniu, am reconstituit-o şi nu mi-am dat seama dacă piesele importante din această arhivă ar fi dispărut. Eu, personal, în anul 1938, pusesem la punct această arhivă. Am împărţit-o în patru categorii mari – toate piesele au dispărut! -, prima categorie făcea parte din lupta naţională a românilor, înainte de Unire. Acolo erau foarte preţioase relicve: corespondenţa dintre Avram Iancu şi Simion Bărnuţiu, corespondenţa dintre fruntaşii politici în timpul când se disputau <pasiviştii> cu <activiştii>, scrisorile de la fruntaşii de pe vremuri, începând cu Ilie Măcelaru, cu Mocioni, cu Cozma, corespondenţa lui Raţiu, a lui Gheorghe Pop de Băseşti, a lui Bariţ[iu], corespondenţă care era adunată şi pusă în mape speciale.
Al doilea grup făcea parte din literatura Consiliului Dirigent. Aicea vreau să menţionez un lucru care e interesant pentru istorici, care n-a fost consemnat nicăieri, anume: proiectul Hotărârii de la Alba Iulia, iniţial, redactat din sarcina Comitetului Central al Partidului Naţional de către Vasile Goldiş, cuprindea iniţial 12 puncte. Aceste 12 puncte foarte rotunjit elaborate, scrise pe o foaie de caiet, o foaie ordinară de caiet, cu cerneală albastră, au fost revizuite de Maniu în preajma Hotărârii de la Alba Iulia. Maniu a făcut corecturi pe acest proiect de Rezoluţie, eliminând total trei puncte şi din cele douăsprezece puncte au rămas numai nouă… şi, corectând celelalte puncte oriunde apărea o cât de slabă aluzie la condiţionarea Unirii. Deci, trei articole din proiectul iniţial, plus corectura din celelalte nouă articole ale Proclamaţiei, au fost corectate cu o cerneală violetă. Iar pe margine, Maniu scrisese: <Nicio aluzie despre condiţii – Unirea fără condiţii!> şi semnează. Acest document care a dispărut este demonstrativ pentru a arăta mentalitatea fruntaşilor noştri, din preajma Unirii.
În afară de acest al doilea compartiment de documente, era cel de-al treilea privind activitatea partidului – o chestie care interesează mai puţin opinia publică – o serie întreagă de scrisori de la propriii partizani ai Partidului Naţional – ai Partidului Naţional Ţărănesc după unificare – corespondenţe din timpul discuţiilor de fuziune, dintre Partidul Naţional din Transilvania şi partidul [Naţionalist Democrat] lui Iorga, dintre Partidul Naţional din Transilvania şi Partidul Conservator Democrat, deci scrisori. Îmi pare foarte rău că, din epoca de mare colaborare dintre Maniu şi Iorga [nu s-a mai păstrat nimic], erau cinci-şase scrisori foarte frumoase care, deşi scrisori particulare, aveau, ca şi toată literatura lui Iorga, accente pe interesele naţionale. Au dispărut odată cu arhiva. Interesul acestor scrisori era că, şi dintr-o corespondenţă particulară care se referea la felicitări de sărbători sau la mulţumiri pentru ospitalizarea pe care profesorul o avusese la Bădăcin, nu lipsesc niciodată două-trei fraze de interes istoric naţional. […]
A patra categorie, erau [documentele] de pe timpul guvernării [naţional-ţărăniste], o serie întreagă de lucruri absolut necunoscute privind frământările, privind contradicţiile dintre diferiţi componenţi ai guvernelor naţional-ţărăniste, în conflictul cărora Maniu trebuia să intervină ca arbitru. Această arhivă a dispărut. Cum a dispărut, nu ştiu…”
[Înregistrare de Dan Manolache, realizator RRC, în 7 iunie 1991, la Institutul de Istorie „N. Iorga”]
