Ilie Drăgan: „Am fost martor la dotarea Radioului cu aparatură nouă.”
Importanța pe care Radiodifuziunea a avut-o pentru regimul comunist s-a reflectat în grija pe care acesta a arătat-o pentru dotarea tehnică. De-a lungul anilor, studiourile s-au modernizat, au fost dotate cu aparatură nouă de înregistrare. Au fost instalate emițătoare puternice astfel încât emisiunile postului național de radio au putut fi recepțioante în cele mai îndepărtate colțuri ale țării. În același timp, au fost construite emițătoare puternice cu ajutorul cărora emisiunile Redacției Emisiunilor pentru Străinătate au putut fi recepționate în întreaga Europă. Au fost terminate lucrarile de amenajare a Stației de la Tâncăbești, unde sub denumirea de Radio București II a fost instalat fostul emițător pe unde medii de la Radio Moldova. S-a efectuat înlocuirea cablului București – Brașov prin care se transmitea semnalul radio către stația de emisie de la Bod. Din punctul de vedere al dotării tehnice, Radioul a cunoscut mai multe etape. În prima etapă s-a dotat cu aparatură noua clădirea Radio. După aceea, a fost a doua etapă, când importul din Occident era foarte redus. Totul trebuia luat din țările socialiste prin C.A.E.R. (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc). C.A.E.R. a desemnat ca Ungaria să construiască aparatura electronică de care aveau nevoie țările socialiste, așa că și Radiodifuziunea Română a trebuit să cumpere tot ce avea nevoie din această ţară. Ulterior, a fost a treia etapă când s- a acceptat achiziționarea de aparatură din Occident. Începând din 1985, s-a luat hotărârea ca să se reducă foarte mult importul, să facem totul în ţară. A fost înființată Baza de autoutilare, care avea un serviciu de proiectare și ateliere unde se realizau aparatele gândite de specialiștii Radioului. Martor la aceste etape a fost inginerul Ilie Drăgan, angajat la Radio la Seviciul transmisii în 1958 imediat după terminarea Institutului Politehnic de la Kiev:
„Am venit pe 8 august 1958 la Radioteleviziunea Română. Am început cu o practică de câteva luni de zile şi în decembrie 1959 am devenit şeful Serviciului Transmisie Radio. Când am venit la Serviciul de transmisiuni era o dotare la nivelul anilor 1953, când a fost dată în exploatare noua clădire radio. Mi-aduc aminte că utilizam la transmisii nişte utilaje cu tuburi electronice, noi le spuneam „CN”. Pentru a avea şi o alimentare de rezervă, foloseam nişte baterii de 110 volţi, aşa-zise „cărămizi”, pentru că erau, ca volum, ca două cărămizi puse una peste alta. Când plecam în deplasare puneam două „cărămizi” într-o geantă, mai luam un magnetofon care avea peste 35 de kg. – magnetofoane care înregistrau cu bandă de hârtie cerată, magnetică – şi plecam cu trenul în provincie să facem nişte înregistrări. Dacă se realizau înregistrări pentru Secția Agrară, redactorii și tehnicienii trebuiau să meargă pe câmp unde nu exista energie electrică. Pentru astfel de interviuri serviciul era dotat cu două sau trei grupuri electrogene. Deplasarea se făcea cu o maşină, cu nişte I.M.S. care aveau loc suficient în spate. Grupurile erau și ele foarte grele, aveau în jur de 30 kg, și puteau să alimenteze două magnetofoane și un pupitru. Aceste grupuri electrogene mergeau cu benzină și alimentau magnetofoanele. Aşa se făceau înregistrările.
Când am venit eu în cadrul acestui serviciu, am găsit în exploatare un car de reportaj mare care avea şi o cabină de crainic, undeva deasupra şoferului. Era un Mercedes de prin 1938, pe care noi îl foloseam mai rar în exploatarea curentă. Îl foloseam mai mult la transmisii complexe, cum erau transmisiile de 1 Mai şi 23 August din Piaţa Aviatorilor [azi Piața Charles de Gaulle]. În aceste două zile se făceau transmisii de la parada din Piaţa Aviatorilor. Noi veneam cu circa două săptămâni înainte de eveniment și împânzeam toată piaţa cu cabluri şi cu aparatură. Aveam noi un loc unde amplasam carul de reportaj şi acolo era o cutie prin care aveam legături directe cu Radioul şi cu Televiziunea. Această cutie avea o formă ciudată şi care a intrat în vocabularul nostru ca „locul de mormânt”. Maşina era amplasată lângă „mormânt” și circuitele se găseau cutie, în „mormânt”. În cadrul acestei dotări mai aveam un car de reportaj marca Steyr, care avea o dotare mai recentă, şi cu care realizam înregistrări complexe. Cu acest car s-au făcut primele emisiuni la Radio Vacanţa, până în momentul în care Radio Vacanţa ca studio estival a fost transferat de la Vila 27, la Vila 1 din Mamaia. După ce s-a construit studioul, carul de reportaj Steyr l-am mai folosit vreo doi – trei ani după care a fost transferat la Studiul teritorial de radio Craiova. Ulterior, cam din 1963-1964, am început să ne ocupăm de auto-dotare şi am început să construim mici care de reportaj pe maşini Volga şi pe microbuze TV [Tudor Vladimirescu – fabricate la Uzinele Autobuzul – București]. Pe mașinile Volga, locul din spatele şoferului avea un pupitru simplu din lemn, unde era montat un telefon cu manivelă ca să putem să intrăm în legătură cu Bucureştiul prin nişte circuite puse la dispoziţie de către colegii de la telefoane. Se mai găsea un pupitru EMT cu patru microfoane. Acest utilaj nu mai funcționa cu tuburi electronice, era un utilaj tranzistorizat. Mai aveam nişte magnetofoane care erau conectate la acest pupitru şi cu ele reuşeam să facem înregistrări de calitate. Microbuzele TV erau destinate unor înregistrări muzicale. La început aveam câte două C.N. –uri în fiecare maşină cuplate. După aceea am trecut la aceste pupitre EMT, tot aşa câte două cuplate, deci acum aveam posibilitatea să folosim la o înregistrare opt microfoane. Şi mai aveam mici dotări în unele puncte din Bucureşti. De exemplu, la Ateneul Român aveam o cabină a Radiodifuziunii dotată cu un pupitru cu nouă canale. Era un pupitru mai performant. Ulterior, această cabină a fost refăcută în întregime şi s-au pus două pupitre de acest gen, deci puteam să lucrăm cu 16 microfoane. Mai aveam [o cabină] la Opera Română. La un nivel foarte înalt, aproape de pod aveam o cabină într-un spaţiu toatalmente neadecvat unei cabine de înregistrări şi de transmisii muzicale. Aveam un microfon tras prin pod şi prin cupolă şi atârna în mijlocul sălii. Era un microfon folosit de către regizorii muzicali din acea vreme. Ulterior, la Comitetul Central, s-au realizat nişte instalaţii [pentru transmisii]. Și în alte puncte din ţară şi chiar din Bucureşti s-au realizat instalaţii destinate a intra în funcţiune numai în condiţii de forţă majoră. (…) Noi aveam o reţea de circuite prin abonament. Unele din circuite erau de calitate pentru muzică. Aveam legături cu Ateneul Român, cu Stadionul 23 August, ulterior cu Teatrul Naţional. Prin circuite obişnuite, telefonice, aveam legături cu toate stadioanele din Bucureşti, pentru că se făceau frecvent transmisii de fotbal. Dacă la început, într-o etapă se transmitea un singur meci, după care s-a trecut să se transmită de la toate întâlnirile sportive care aveau loc în Bucureşti şi ulterior şi din ţară. Pentru a se realiza aceste legături inginerii noștri au construit în Cabina 35 un pupitru care putea să primeacă toate mesajele audio venite din douăzeci de surse externe. (…) Cu studiourile teritoriale aveam legături permanente. Cu studioul din Cluj avem o legătură de bandă largă, adică un circuit muzical. Aceeaşi legătură o avem de la Iaşi la Bucureşti şi de la Constanţa la Bucureşti. Circuite de bandă largă exista între Bucureşti şi studiourile teritoriale Timişoara şi Cluj. (…)
Prima etapă a fost etapa dotărilor atunci când s-a construit noua clădire radio. După aceea a fost o a doua etapă, când accesul către aparatele din Occident era foarte redus. Totul trebuia luat de la C.A.E.R.. Şi Ungaria era ţara desemnată în convenţia C.A.E.R. să se ocupe de utilaje electronice și noi eram obligaţi să cumpărăm din această ţară utilaje de emisie, magnetofoane. Unele utilaje le puteam lua din R.D. Germană. Ulterior a început o a treia etapă – deschiderea spre Occident, din punct de vedere al achiziţionării de utilaje. A fost mai largă şi cu cât deschiderea era mai mare, cu atât se îngusta aria de dotări de pe piaţa C.A.E.R.. Era şi normal, calitatea era incomparabilă … Şi am ajuns în ultima perioadă – cea înainte de 1989, când avem ruble disponibile în planul de import al instituţiei. Etapa de deschidere către Occident a fost cam din 1975 către 1985. Începând din 1985, s-a luat hotărârea ca să se reducă foarte mult importul, să facem totul în ţară. Se ajunsese ca la nivelul Comitetului Central să se analizeze chiar şi lista pieselor de rezervă pentru aparatele care se aflau în exploatare. Deci prin 1985 a început. A fost o situaţie de fluctuaţie, într-un an aveai mai mari posibilităţi, în anul celălalt mai venea încă o plenară, mai venea încă o indicaţie și trebuia să schimbi tehnologia.
Conform înțelegerilor din cadrul C.A.E.R. numai ungurii aveau dreptul să producă magnetofoane şi pupitre. După aceea au propus şi nemţii [RDG] o variantă de magnetofoane. În Cehoslovacia se produceau care de reportaj. Am achiziţionat şi noi nişte care de reportaj pe autobuze Skoda, dar ele erau dotate cu pupitre ungureşti şi cu magnetofoane ungureşti. Ulterior, cehii au reuşit la Bratislava să înlocuiască magnetofoanele, pupitrele ungureşti cu pupitrele realizate de Tesla Bratislava. Şi după aceea au schimbat şi magnetofoanele, dar asta în decursul anilor. Aşa că în 1989, când instituţia a cumpărat un car de reportaj, care se găseşte în momentul de faţă în exploatare, era cu pupitre ceheşti, dar cu magnetofoane ungureşti. Când am venit eu în Radio [1958] nu mai erau magnetofoane care înregistrau pe bobină de sârmă. Când am venit am găsit magnetofoane care lucrau pe bandă de hârtie cerată. Erau nişte magnetofoane foarte grele, aveau cam 35 kilograme. Trebuia doi să care un magnetofon ca să te duci undeva la o înregistrare. Vă daţi seama, era un chin. După asta au apărut unele magnetofoane Junior care erau ca o geantă diplomat puţintel mai măricică, avea şi ăsta vreo 16 kg. În orice caz era incomparabil cu cel de 35 de kg. Şi înregistrările se făceau în condiţia în care redactorul nu putea să se deplaseze singur şi trebuia totdeauna să ia cu dânsul un tehnician. Şi de aceea Serviciului Transmisie Radio avea atunci vreo 45 de tehnicieni”.
[Interviu realizat de Octvian Silivestru, 2000]
