În timpul campaniei electorale pentru alegerile din 19 noiembrie 1946, organele de represiune ale Ministerului de Interne condus de Teohari Georgescu nu s-au sfiit să facă abuzuri asupra liberalilor, ţărăniştilor şi social-democraţilor independenţi. Au făcut arestări sub diferite pretexte în judeţele Brăila, Tulcea, Alba, Cluj, Dolj, Mehedinţi. Au făcut percheziţii în casele unor lideri liberali din Bucureşti şi din judeţele Prahova, Ialomiţa, Argeş, Cluj, Dâmboviţa. Guvernul comunist a intimidat şi manipulat populaţia, organizând procese politice unor presupuşi <duşmani ai poporului> şi unor aşa-zise <organizaţii teroriste>. A folosit colaboraţioniştii – grupări desprinse din partidele democratice – pe care i-au trecut pe liste electorale comune, pentru derutarea opiniei publice. Cu toate aceste intimidări şi violenţe, comuniştii au fost învinşi zdrobitor la urne, dar, după modelul sovietic, au inversat rezultatele, anunţând cu o întârziere de trei zile o „victorie strălucită”. Un an mai târziu, Partidul Naţional Ţărănesc a fost desfiinţat prin lege, iar Partidul Naţional Liberal şi-a încetat activitatea. Elitele lor au suferit ori au pierit în închisori şi lagăre de muncă forţată.
Ion Vitez era student la Politehnică în anul alegerilor parlamentare, ultimele la care au putut participa şi partidele tradiţionale. Cu doi ani înainte se înscrisese în organizaţia Tineretului Liberal din solidaritate cu prietenii săi şi dintr-o convingere pe care o căpătase prin educaţie. În 1948, atunci când comuniştii au început arestările masive şi în rândul liberalilor, Ion Vitez a scăpat, dar a fost luat în vizorul securităţii. Avea să-şi practice meseria de inginer, urmărit permanent, până în 1980 când a reuşit să plece din ţară.
„Mihai Fărcăşanu, un sfetnic şi îndrumător”
„Familia mea a fost întotdeuna de tradiţie liberală. De altfel, în familia mea am avut pierderi în închisorile politice comuniste din România. Apoi, când am ajuns în Bucureşti după ce făcusem o lună – cum am numit-o noi – <o lună de miere>, ca voluntar în Armata Regală română, la Craiova, imediat după 1 septembrie 1944, m-am orientat şi am văzut că în Tineretul Liberal erau nişte nume de prieteni vechi care m-au cooptat şi, în consecinţă, am fost încă de la început numit în conducerea organizaţiei de Tineret Universitar din cadrul Politehnicii din Bucureşti. […] Unchii mei, o mulţime dintre ei, au avut nu [neapărat] activitate politică liberală, ci noţiuni despre ceea ce se numeşte liberalism în lume şi mai ales în România şi m-au îndrumat în această direcţie. Începusem să citesc o serie întreagă de documente şi de lucruri şi de cărţi în legătură cu ceea ce se numeşte liberalism în România. […]
În cadrul acestei organizaţii universitare de tineret, am avut cinstea să-l cunosc pe domnul Mihai Fărcăşanu care era conducătorul organizaţiei liberale de tineret pe România, care era un om deosebit şi care m-a învăţat foarte multe, m-a ajutat foarte mult ca să înţeleg motivul pentru care există organizaţia universitară liberală din România […] şi care ne-a fost la toţi un sfetnic şi îndrumător. De la el am avut primele noţiuni adevărate privind istoria Partidului Naţional din România. El mi-a dat, într-o zi, o carte: <Te duci acasă şi o citeşti şi vii peste două săptămâni şi dai examen>. Am ajuns acasă şi am deschis pachetul şi am văzut că era Capitalul lui Karl Marx. I-am dat telefon să-l întreb dacă nu cumva este o greşeală. Mi-a spus: <Măi, băiatule, nu e o greşeală. Pentru ca să-ţi cunoşti adversarul, trebuie în primul rând să-i cunoşti doctrinele şi să ştii unde să-l ataci>. Sigur că eram foarte tânăr şi nu am prea înţeles foarte bine ce înseamnă treaba asta.”
„Duceţi-vă acasă, soarta României este pecetluită!”
„Noi aveam reuniuni săptămânale, uneori bisăptămânale, în care cei care erau mai vechi decât noi şi mai în vârstă decât noi şi mai calaţi pe probleme politice decât noi ne ţineau nişte conferinţe care erau foarte-foarte bine văzute şi foarte [frecventate], cum să spun eu… Era o aglomeraţie de tineri care era impresionantă şi în special la cele ale lui Mihail Fărcăşanu care, în acelaşi timp, era şi preşedintele [Organizaţiei] Femeilor Liberale din România.
În noiembrie ’46 sau în perioada care a precedat alegerile, tineretul studenţesc liberal a participat la campania electorală?
Bineînţeles că a participat la campania electorală! Şi atunci începuseră deja conflictele de stradă, de multă vreme, cu colegii noştri comunişti din interiorul facultăţilor sau din afara lor. Ziua [votării] […] a fost o zi în care am fost blocaţi în sediul Partidului Liberal – după ce ne-am întors fiecare de unde eram [repartizaţi], de la secţiile de vot respective – de colegii noştri comunişti. Am cunoscut printre ei colegi de-ai mei cu care stăteam bancă în bancă şi care ne-au molestat pe noi, cei care au încercat să-i prindă!
Participarea noastră la alegeri a fost masivă, pentru că tineretul este întotdeauna mai entuziast decât bătrânetul, o ştiu acuma ca bătrân. Şi concepţia pe care ne-am însuşit-o, după ce am aflat că încă din 1945 prieteni de-ai noştri… în ’45, deja, organizaţia de Tineret Universitar, de tineret anticomunist a început să fie atacată şi Remus Ţeţu, Adriana Georgescu, Laura Săulescu au fost arestaţi, anchetaţi şi condamnaţi; fostul ministru liberal Ion Bujoiu a fost acuzat de a fi subvenţionat organizaţia <Sumanelor Negre>, aşa că deja din 1945 au început, cum să spun eu, să ni se clatine picioarele. Activitatea a fost dusă în permanenţă, fără niciun fel de frică, până când, spre vara lui 1947, ni s-a spus: <Băieţi, duceţi-vă acasă, soarta României este pecetluită!>
Cine v-a spus aceasta?
Dinu Brătianu. […] [Partidul Naţional Liberal] şi-a încetat singur activitatea… spre deosebire de Partidul Naţional Ţărănesc a cărui activitate prin lege a fost interzisă.
Deci, şi-a încetat activitatea legală, să spunem aşa, dar, din câte ştiu eu, contacte între foştii liberali au continuat…
Din nefericire, au continuat să-şi păstreze legăturile şi au plătit pentru treaba asta. Unii dintre ei, care au făcut imprudenţe şi care, după părerea mea, la nivelul lor de cunoştinţe şi de experienţă, ar fi fost mai bine, cum să spun eu, [să fi fost] evitate… Nu au înţeles decât târziu de tot că soarta României fusese de mult pecetluită.”
[Interviu de Mariana Conovici, 1999]
