Andrei Covrig: „L-am întrebat pe redactorul de serviciu de la Radio dacă să dau ştirea [despre criza rachetelor]”
Pe 14 octombrie 1962, tehnicienii americani care analizau datele culese de avionului-spion U-2 au descoperit că sovieticii construiau baze de lansat rachete cu rază medie de acțiune în Cuba. În ziua următoare, președintele Kennedy a decis o blocadă navală a Cubei și a cerut ca respectivele baze să fie dezmembrate și rachetele să fie îndepărtate. În noaptea zilei de 22 octombrie, Kennedy a anunțat decizia sa pe postul național de televiziune. În timpul următoarelor șase zile, criza a crescut până la punctul în care era gata să izbucnească un război nuclear între cele două super-puteri. La cererea a peste 40 de țări necombatante, Secretarul-General al ONU, generalul U. Thant, a trimis apeluri private lui Kennedy și omologului său sovietic, Nikita Hrușciov, insistând ca guvernele lor să „se abțină de la orice acțiune care ar putea agrava situația și care ar putea aduce riscul unui război”. A urmat un schimb de mesaje confidențiale între președintele american Kennedy și liderul sovietic Hrușciov. Așa s-a ajuns la o înțelegere: americanii își retrag rachetele instalate în Turcia și sovieticii renunță la amplasarea de rachete în Cuba. Trebuie precizat că statele est europene din Tratatul de la Varșovia nu au fost înștiințate de către URSS. Ele au aflat de criză din presa internațională, ceea ce aprovocat o nemulțumire. Fără un punct de vedere oficial, redactorilor din Radio și din Televiziune le-a fost greu să decidă dacă să dea pe post știrea, și-a amintit Andrei Covrig – ofițer de serviciu pe Televiziune.
„În perioada crizei Caraibelor, când americanii au constatat că sovieticii instalează rachete în Cuba, au făcut un embargo ca să nu treacă vapoarele [încărcate cu materiale militare]. Între cele două ţări se profila un război. Întâmplarea a făcut ca în ziua aia să fiu ofiţer de serviciu. Eram trei care făceam: redactorul de la Copii – Tineret, redactorul de la Cultural, şi redactorul de la Actualităţi, respectiv Tică Popescu, Nicolae Popescu sau “Nae”, cum îi spunem noi şi eu. Ofiţerul de serviciu era singur, pentru că ceilalţi plecaseră acasă. Ofițerul de serviciu care era responsabil pe Televiziune avea dreptul de a închide emsiunea. Dar avea și dreptul de a da [știri] pe viu… S-a întâmplat să fiu de serviciu. Era un moment foarte critic, pentru că ştirea apăruse la toate posturile străine. Radiojurnalul se dădea după Telejurnalul de la Televiziune, așa că eu am l-am întrebat pe redactorul de serviciu de la Radio dacă să dau ştirea sau nu. Nu mi-a spus clar dacă să o dau sau nu, pentru că nici el nu ştia dacă o să o dea sau nu. Am dat un telefon la cel care răspundea de noi, la Comitetul Central, la Propagandă și am întrebat dacă să dau ştirea sau nu, pentru că nu apăruse pe Agerpres, să nu fie o greşeală. Știrea a apărut după Jurnal. Brucan care era vicepreşedinte și răspundea de Televiziune era plecat. Momentul era destul de păcătos datorită tensiunii internaţionale şi faptului că nu ştiam ce să spun. Până la urmă eu am dat ştirea, pentru că era mai rău dacă nu o dădeam. Era neprofesional. A dat-o şi Radioul. A fost bine că am dat știrea. A fost o asemenea tensiune că peste câteva zile am intrat în spital”.
[Interviu realizat de Virginia Cãlin, 1998]
