Context
La 12 decembrie 1792: S-a născut eroul naţional grec Alexandru Ipsilanti, şef suprem al Eteriei; a condus lupta de eliberare de sub dominaţia otomană. Alexandru Ipsilanti a fost unul dintre primii eroi ai Războiului de Independenţă al Greciei. În calitate de lider al Eteriei, a jucat un rol important în planificarea şi pregătirea războiului împotriva Imperiului Otoman, iar campania sa nefastă din Principatele Române a precedat şi a deschis calea pentru declararea Revoluţiei în Grecia continental. Alexandru Ipsilanti a fost conducătorul organizației Philiki Etaireia din 1820.
Biografie:
S-a născut la 12 decembrie 1792, la Constantinopol, fiind fiul domnului fanariot Constantin Ipsilanti. Fanarioţii, nume pe care l-au împrumutat de la cartierul grecesc din Constantinopl – Fanar – au exercitat o mare influenţă asupra Imperiului Otoman al secolului al XVIII-lea, având o serie de funcţii în cadrul aparatului administrativ. Bunicul său, Alexandru Ipsilanti (1726-1807) a fost voievod al Munteniei şi Moldovei, spre sfârşitul secolului al XVIII-lea. Tatăl său, Constantin (1760-1816), a fost mare dragoman al Înaltei Porţi (1796-1799) şi domn al Moldovei (1799-1802) şi al Munteniei (1802-1806). Mama sa, a doua soţie a lui Constantin, Elisabeta, provenea din familia Văcărescu, una dintre cele mai vechi familii de boieri din Muntenia.
Alexander Ypsilantis era cel mai mare dintre cei şapte copii; doi dintre fraţii săi au jucat, de asemenea, un rol important în Războiul de Independenţă al Greciei: Demetrios (1783-1832) ca lider militar, numit feldmareşal de către primul şef de stat al Greciei, Ioannis Kapodistrias, în timp ce Nikolaos (1796-1833) a fost liderul „Bandei sacre”, care a luat parte la fatidica Bătălie de la Drăgăşani.
În 1806, Constantin Ipsilanti a fost deposedat de titlul de „Prinţ al Valahiei”, în contextul implicării în războiul ruso-turc din 1806-1812, de partea ruşilor. Alexandru Ipsilanti fuge în Rusia imperială, împreună cu familia sa, în timp ce tatăl său e arestat de autorităţile otomane şi decapitat. Tânărul Alexandru era erudit şi vorbea fluent româna, rusă, franceză şi germană. A fost prezentat la curtea imperială din Sankt Petersburg. După absolvirea şcolii militare, Ipsilanti intră în prestigiosul Regiment de Gardă călare, în aprilie 1808, cu gradul de sublocotenent şi a fost promovat locotenent doi ani mai târziu. A luptat în războaiele napoleoniene (bătăliile de la Klyastitsy, Polotsk şi Bautzen), ajungând la gradul de căpitan în 1813. A fost transferat la Regimentul „Grodno” de Husari, ca locotenent colonel; şi-a pierdut braţul drept, luptând în Bătălia de la Dresda sau în cea de la Kulm. A fost promovat la rang de colonel.
Ţarul Alexandru I l-a numit aghiotant la începutul anului 1816. La sfârşitul anului 1817, la vârsta de 25 de ani, a devenit general-maior şi comandant al Brigăzii 1 Husari a Primei Divizii de Husari. În 1814 constituie, la Odessa, împreună cu alţi greci, Societatea Eteria-Frăţia („Philiki Etaireia”), care timp de mai mulţi ani a planificat, în secret, declanşarea Războiului de Independenţă al Greciei împotriva Imperiului Otoman. În aprilie 1820, Ipsilanti şi-a asumat conducerea Eteriei, sub titlul de „comisar general”. În iulie 1820, a părăsit Sankt-Petersburg-ul pentru a se întâlni cu diferitele filiale ale Eteriei din Moscova, Kiev şi Odessa. La începutul lui octombrie 1820, a convocat un consiliu la Izmail, pentru a elabora un plan final al revoluţiei. În februarie 1821 Ipsilanti declanșează răscoala; la 22 februarie, însoţit de alţi câţiva ofiţeri greci aflaţi în serviciul rus, Ipsilanti a traversat râul Prut la Sculeni şi a mărşăluit în Moldova. Două zile mai târziu, la 24 februarie, a înălţat primul steag al Revoluţiei greceşti la Iaşi şi a emis o proclamaţie intitulată „Luptă pentru credinţă şi ţară”, o chemare la arme adresată tuturor grecilor; în ea susţinea că insurgenţii erau pregătiţi pentru luptă, că aveau sprijinul sârbilor, că „popoarele iluminate” ale Europei au favorizat lupta lor pentru libertate şi că „o putere majoră” ar apăra şi drepturile grecilor, făcând clar aluzie la Rusia. Într-o scrisoare către ţar, Ipsilanti şi-a prezentat demisia din armata imperială şi a cerut sprijinul împăratului rus în viitorul război.
În martie 1821, Alexandru Ipsilanti a întemeiat „Banda Sacră”, prima unitate militară organizată a Războiului de Independenţă al Greciei, formată din voluntari, în principal studenţi din comunităţile greceşti din Moldova, Ţara Românească şi Odessa. Acesta a fost nucleul armatei sale, care cuprindea aproximativ 8.000 de oameni, inclusiv 2.500 de călăreţi şi 4 tunuri.
Situația nu a evoluat însă conform așteptărilor. În timp ce se afla la Congresul de la Laibach, ţarul a condamnat, fără echivoc, revolta din Principatele Române şi i-a cerut lui Ipsilanti să dea înapoi. Rusia a respectat o neutralitate strictă, refuzând orice sprijin direct sau indirect pentru grecii revoltaţi şi a permis trupelor otomane să intre în Principate. În plus, Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului a fost forţat de autorităţile otomane să îi excomunice pe revoluţionari, sub ameninţarea unui masacru a populaţiei greceşti a oraşului, care, totuşi, nu a fost evitat.
Eforturile lui Ipsilanti de a-i atrage şi pe creştini din zonă de partea sa nu au avut ecou. Avusese de gând să unească forţele cu pandurii lui Tudor Vladimirescu, care plănuiau o revoltă în Ţara Românească. Sârbii au fost, de asemenea, reticenţi în a se implica în ostilităţi cu otomanii, fără sprijin din partea Rusiei, în timp ce absenţa sprijinului rus anticipat avea să-i facă, în curând, şi pe boierii Moldovei să se întoarcă împotriva lui Ipsilanti. Trupele otomane au intrat în Principate în aprilie, cu acordul Rusiei. Primul conflict de amploare dintre ei şi Banda Sacră a lui Ipsilanti a fost la Galaţi,unde grecii au pierdut şi oraşul. Voluntarii erau, în mare parte, neantrenaţi şi mulţi au început să dezerteze în urma masacrului, precum şi în urma unei serii de dispute interne. În mai, au avut loc noi ostilităţi între greci şi otomani.
Cea mai mare luptă avea să fie pe 7 iunie, la Drăgăşani. Trupele otomane erau campate în apropierea oraşului Drăgăşani din Ţara Românească, iar Ipsilanti plănuia să conducă o ofensivă cu toate forţele sale. Însă căpitanul de cavalerie Vasilios Karavias şi-a condus oamenii într-un atac neplanificat; Banda Sacră, condusă de Nikolaos Ipsilanti, s-a grăbit să îi ajute, dar astfel, forţele greceşti au fost expuse şi aproape complet anihilate. Bătălia s-a încheiat cu o înfrângere zdrobitoare pentru armata lui Ipsilanti, marcând sfârşitul revoluţiei din Principate. Armata s-a împrăştiat treptat, iar Ipsilanti însuşi s-a retras în apropiere de Râmnicu Vâlcea. Prin Tratatul de pace de la Adrianopol, din 14 septembrie 1829, Franţa, Anglia şi Rusia au determinat Imperiul Otoman să recunoască independenţa Greciei.
După ce a aşteptat câteva zile să i se acorde intrarea pe teritoriul austro-ungar, Ipsilanti, împreună cu câţiva dintre adepţii, au decis, în cele din urmă, să treacă graniţa, dar a fost arestat de autorităţile austriece sub acuzaţia de a fi fost liderul unei revolte ilegale. A fost închis timp de 7 ani la Terezín (astăzi, în Republica Cehă). După eliberarea sa, în noiembrie 1827, a venit la Viena, unde a murit în sărăcie extremă două luni mai târziu (19/31 ianuarie 1828), la doar 35 de ani.
Autor: Alexandru Balaci
Bibliografie
Calendar Rador
https://www.britannica.com/biography/Alexander-Ypsilantis
https://www.agerpres.ro/flux-documentare/2022/12/12/o-personalitate-pe-zi-alexandru-ipsilanti-unul-dintre-eroii-razboiului-de-independenta-al-greciei–1027677
