Dinu Brătianu, Gheorghe Brătianu, Bebe Brătianu, Mihail Romniceanu, George Fotino, Dumitru Alimănişteanu, Pantelimon Halippa, Constantin Angelescu, Ion Costinescu, Constantin Zamfirescu, Radu Roşculeţ şi mulţi alţii dintre liderii liberali au cunoscut ani grei de suferinţă în închisorile comuniste din care unii dintre ei (printre care preşedintele PNL) nu au mai ieşit în viaţă. Alţii au reuşit să să se salveze ajungând să trăiască în exil. În ciuda faptului că instalarea comunismului fusese demult programată la Moscova şi apoi acceptată de Occident, cei mai mulţi dintre liberali – şi alături de ei alte sute de mii de români – au încercat să se opună. Iată ce spunea Radu Câmpeanu, fostul preşedinte al Tineretului Universitar Liberal, despre această asumare: „În ’46-’47 începuse lumea să-şi dea seama de amploarea, de profunzimea, de caracterul cumplit al acestui sistem represiv, dar să ştiţi că asta n-a împiedicat oamenii, în special tineretul, să se manifeste. Deloc!.. O să spuneţi dumneavoastră acuma: <Eraţi irealişti, eraţi inconştienţi!> Şi una şi alta, dar era foarte frumos din punct de vedere românesc! Eu cred că asta dă poporului român toate drepturile să stea în faţa judecăţii istoriei cu fruntea sus. Este dreptul pe care România şi l-a câştigat definitiv în istorie şi în Europa – şi cred şi acum lucrul ăsta!”
În 22 decembrie 1989, după căderea regimului şi fuga soţilor Ceauşescu din Comitetul Central al PCR, a avut loc o întâlnire de taină a câtorva dintre foştii membri reprezentativi ai Tineretului Liberal de odinioară, supravieţuitori ai închisorilor: Sorin Bottez, Nicolae Enescu şi Dan Amedeo Lăzărescu. (v. https://www.rador.ro/2015/01/06/acum-25-de-ani-liberalii/) La întâlnirea care a avut loc în casa lui Dan Lăzărescu cei trei au luat hotărârea de a reactiva Partidul Naţional Liberal cât mai repede posibil. Primii paşi erau constituirea unui comitet de iniţiativă şi anunţarea ambasadorilor britanic, francez, elveţian, german, precum şi a consului SUA, de la Bucureşti. PNL a fost reînfiinţat la 15 ianuarie 1990, prin decizia Tribunalului Municipiului Bucureşti, iar primul său preşedinte a fost Radu Câmpeanu.
După război, Maria Ţeţu fusese membru al Tineretului Liberal (faimosul grup de la Facultatea de Drept). De altfel, era fiica prof. dr. Ioan Ţeţu şi verişoară primară cu Remus Ţeţu. Avea, aşadar, mai multe legături cu partidul care îşi încetase activitatea în 1947. Maria Ţeţu a fost în „eşalonul doi” al celor chemaţi în 1990 la reorganizarea Partidului Naţional Liberal, iar amintirile ei despre acele momente păstrează prospeţimea emoţiilor de atunci provocate de revederea cu liberalii întorşi din exil şi de „asaltul” simpatizanţilor…
„Am primit telefon că vine Radu Câmpeanu în ţară”
„Imediat după Anul Nou am primit un telefon că se reface… dacă nu era chiar după Crăciun, aşa, că se reface partidul, că vine Radu Câmpeanu în ţară; de la Nelu Săndulescu am primit telefonul. Eu mă mai întâlnisem cu el pe parcurs, ne mai vedeam din când în când, ne mai întâlneam pe stradă, a mai venit el pe la mine, dar rar. Totuşi, ştia numărul meu de telefon şi [m-a sunat] că <vine Câmpeanu în Bucureşti şi ce facem, cum mergem să-l luăm?> Şi am mers cu maşina şi l-am luat, era imediat după Revelion, mi se pare. Şi într-adevăr nu-l mai văzusem de mult timp pe Radu. Cu cu soţia lui [a venit], au venit foarte mulţi atunci din străinătate, din Franţa mai ales. […] A fost o mare bucurie, o primire grozavă. […]
Deci, ne-am dus la aeroport, totul s-a petrecut foarte frumos, cu lacrimi, cu emoţii, ne-am ocupat de el, de Radu, că n-avea nimic, n-avea nici bani, n-avea de niciun rost aicea. Şi avea o verişoară în Bucureşti, fiica profesorului Leon – care a fost o mare figură, deosebită, de jurist – Sanda Leon. Şi a luat legătura cu Sanda şi ea l-a găzduit. Dar noi ne vedeam foarte des, însă toate au fost foarte rapid şi scurt pentru că el, după ce a venit, primul lucru, s-a dus la cimitir la părinţi – era un polei pe stradă îngozitor ! Şi pe urmă m-am pomenit cu un telefon : <Să ştii că pe ziua de 6 ianuarie, să fii pregătită că avem întrunirea, prima noastră întrunire, a tuturor liberalilor.>”
6 ianuarie 1990. „Eram noi, ăştia vechi şi pe urmă ceilalţi…”
„Întâlnirea a avut loc la casa de întâlniri, de parastase, la Biserica Armenească. Ştii că armenii aşa fac parastasele, nu mai vin acasă oamenii, au acolo o clădire chiar în curtea bisericii ăleia frumoase. […] [Varujan] Vosganian, cred că le-a făcut rost de casă atunci, dacă nu mă înşel cred că l-am şi zărit pe acolo, Vosganian ar fi vrut să vie la liberali.
Dar cine anume v-a chemat atunci, Radu Câmpeanu?
Da, Radu, eram mereu cu el la telefon, cu el, cu ea [soţia lui]. […] Trebuie să-ţi spun, am ajuns pe un polei teribil, a venit Sanda pe la mine, verişoara ei – eu eram bună prietenă cu ea şi colegă bună şi veche, din liceu – şi am plecat amândouă, ca să nu merg singură. Şi era plin, duduie dragă, era plin! Şi de la Lăzărescu, până la cine vrei şi cine nu vrei dintre cunoştinţe şi care mai erau… Dintre băieţii care mai erau prin ţară, erau aproape… cred că toţi! Într-adevăr, în afară de [cei pe care îi] cunoşteam, era plin, plin, plin! Aşa că mi-au dat lacrimile, mărturisesc…
Am semnat, noi am semnat acolo, era un catastif aşa, mare, unde semna fiecare când venea, cu nume, cu prenume, cu adresă, cu nu ştiu ce, cu data respectivă – cred că mai există pe undeva registrul ăla. Şi toţi care am venit ne-am trecut acolo în registrul acela. Eram noi, ăştia vechi, şi pe urmă erau ceilalţi care au venit şi care au rămas în partid atunci, pentru că, cine se înscria acolo, acolo rămânea şi era considerat că rămâne membru în PNL. Aşa că nu se înscriau decât cei care… era şi puţin control, adică erau şi ei puţin organizaţi. Ei, a fost o zi bună, eram toţi emoţionaţi, ne-am pupat câţiva care ne mai cunoşteam, nu ştiu dacă n-au venit şi câţiva ţărănişti [vechi] care să ne viziteze, cred că da.
Şi, în fine, s-a hotărât că trebuie să deschidem partidul. [Ion] Iliescu acuma era la putere, ne-a dat imediat [sediu], primul care a primit sediul a fost PNL-ul… Ce-i drept, PNL-ul şi ţărăniştii. Şi a dat apartamentul acela pe care încă îl mai are aicea, […] pe bulevard.
Dumneavoastră aţi avut vreun rol în redactarea actelor, dosarului pentru înscrierea partidului la tribunal?
Nu, nu, ei s-au dus foarte repede, pe loc, n-a fost nici o problemă. Deci, primul lucru a fost şedinţa aceea, pe urmă imediat am primit telefon, peste câteva zile, că au primit sediu şi primul drum l-am făcut acolo, la sediu. Şi ei deja plecaseră [la Tribunal], au plecat câţiva, în fine, la data aceea se înghesuiau toţi, toată lumea ar fi vrut să meargă. S-a pus în discuţie, cred, că să mergem într-o formaţie, adică aşa, ca o manifestare, la care eu personal n-am agreat, o… manifestaţie în Tribunal, ştii.
Eu eram acolo şi s-a format biroul de conducere: Dan Lăzărescu, Nelu Săndulescu, Nicu Enescu. A fost o figură, acest Nicu Enescu, un liberal vechi, cu vechime mare liberală, acum era un om în vârstă şi a făcut parte din conducere până a închis ochii. Era un om de mare valoare, era un fel… ca să zicem aşa, un fel de [şef de] cadre al partidului, făcea o curăţenie de comunişti ce nu s-a văzut! Şi avea un stil… era un om mărunţel, sobru şi mai dur aşa, mergea în baston, se uita la om în ochi şi îl întreba: <Dumneata ai fost membru de partid?> Unii spuneau: <Dom’le, da, am fost, dar ştii, săvezi…> <Bine, vrei să te schimbi?… Bun! Înscrie-te> – şi îl urmărea pe urmă. Şi făcea listă cu cei care fuseseră [membri PCR].”
„Imediat s-a trecut la organizarea partidului”
„Deci, spaţiul era în Bulevardul Bălcescu şi acest apartament care a cunoscut euforia începutului a rămas şi acuma ca o anexă a sediului care este la Şosea. Şi acuma aparţine PNL, nu l-a cedat, a rămas, şi multe evenimente se mai petrec acolo.
Şi imediat s-a trecut la organizarea partidului. Şi anume, prima problemă care s-a pus: crearea organizaţiilor pe capitală şi pe judeţe. Aveau de unde să se aleagă, era prezenţă masivă, erau zile când, intrând din scară în culoar, nu mai aveai loc să treci în birouri, era plin, plin! Nu ştiu cum o fi fost la ţărănişti, n-am fost în perioada aceea, dar la noi era plin!… Veneau şi oameni din ţară, plin!
Ionescu Quintus a venit, la un timp, nu chiar la început, l-a adus un alt liberal mai vechi, l-a adus de la Ploieşti. Ionescu Quintus era liberal, dar nu ştiu dacă era de-al nostru, nu ştiu dacă nu era cu Tătărescu, dacă l-a chemat Sanda Tătărescu. Sanda Tătărescu Negroponte s-a comportat extraordinar, la rândul ei, o mare doamnă! […]
Şi pe urmă a venit lărgirea cu Tineretul… s-au deschis listele şi imediat am intrat [şi eu]. Cât am fost în partid, am fost aşa: am făcut parte din Biroul Executiv, am fost consilierul preşedintelui şi vicepreşedinte al Organizaţiei de femei şi preşedinta sectorului 1. Astea au fost funcţiile pe care le-am avut, tot timpul. De fapt, ultima trebuia să fie vicepreşedinte al Organizaţiei de femei, da, pentru că erau foarte multe femei, foarte multe cucoane şi preşedinte era Sanda Tătărescu. Şi a fost o activitate extraordinar de susţinută a femeilor, care erau dornice să facă… şi s-au făcut şi bazar, făceam şi pomuri de Crăciun, aduceau şi copiii, în anul acela se adunau copiii săraci, de pe la şcoli, de prin orfelinate. Totul a fost dens şi scurt, adică a durat din ’90 până în ’92, doi ani foarte denşi de activitate.”
[Interviu de Silvia Iliescu, 2000]
