Context
Cu 782 de ani în urmă, la 19 decembrie 1241, termenul „parlament” a fost utilizat pentru prima dată într-un document regal oficial, prin care era convocat Consiliul regal al lui Henric al III-lea al Marii Britanii, care a condus Anglia din 1216 şi până în 16 noiembrie 1272. Astăzi, Parlamentul este organul legislativ al multor ţări, compus din una sau din două Camere şi constituit din reprezentanţi ai diferitelor partide politice, aleşi total sau parţial, prin votul cetăţenilor. Regulamentul Organic adoptat în 1831 în Ţara Românească şi, un an mai târziu, în Moldova a reprezentat fundamentul instituţiei parlamentare în Principatele Române. Convenţia de la Paris din 7/19 august 1858 a modificat şi lărgit principiul de reprezentare naţională, iar prin Statutul Dezvoltator al Convenţiei de la Paris, adoptat prin plebiscitul din 23-26 mai/4-7 iunie 1864, s-a introdus Corpul Ponderator, redenumit ulterior Senat drept cea de-a doua Cameră. Declaraţia de independenţă a României, din 9 mai 1877, şi actele de unire de la sfârşitul Primului Război Mondial au fost printre cele mai importante documente adoptate de Parlament în istoria României modern.
Începuturi și evoluție
Obiceiul de a se strânge membrii unei comunități și a lua decizii vine din neguri indepărtate ale istoriei. Ecclesia sau Adunarea Poporului era în Greca Antică instituția principală din punct de vedere democratic. În timpul lui Solon (secolul VI î.H.), se strângeau bărbați, cu vârsta mai mare de 18 ani, din toate categoriile sociale (mai puțin sclavii), dadeau legi, alegeau magistrații, declarau război și încheiau pace. Atribuțiile Adunării Poporului au crescut ulterior, în timpul lui Pericle (secolul V î.H.).
Adunarea Poporului legifera, decidea în situațiile care priveau pacea și războiul, hotăra în toate problemele statului, fie că erau de natură economică, politică, culturală sau socială. Inițial, întrunirile adunării aveau loc o dată pe lună, însă mai târziu s-a ajuns și la trei – patru întruniri lunare. Ședințele erau pregătite de sfatul celor patru sute (bule), iar votarea se făcea prin ridicarea mâinilor. În Sparta, Adunarea Poporului sau Apella, era formată din cetățenii cu vârsta mai mare de treizeci de ani.
De obicei, apella se pronunța asupra legilor propuse de gerusia (sfatul bătrânilor), fără să le dezbată. De altfel, gerusia avea drept de veto asupra hotărârilor luate de adunarea poporului. Apella, care se întrunea de fiecare dată când era lună plină, alegea membrii gerusiei și ai colegiului celor cinci efori (primii aleși pe viață, ceilalți în fiecare an), gestiona succesiunea la tron și rezolva probleme militare (îl desemna pe regele care să conducă armata în eventualitatea unui război sau a unei campanii militare).
În Evul Mediu, întâlnim adunări reprezentative, care se ocupau de problme de natură politică, financiară, judiciară sau militară. Aceste adunări au existat peste tot în Europa, fiind cunoscute sub diferite denumiri: State Generale (Franța), Cortesuri (Spania), Reichstag (în statele germane), Parlament (Anglia), Seim (Polonia), Zemski Sobor (Rusia), Althing (Islanda), Riksdag (Suedia), Dietă (Ungaria), Adunarea Țării (Moldova și Țara Românească) etc.
Primul Parliament este menționat în secolul XIII, în timpul domniei regelui Henric al III-lea. În 1295, regele Eduard I a creat așa-numitul „Parlament Model”, format din reprezentanți ai clerului, nobilimii, cavalerilor și orășenilor. Separarea Parlamentului englez în Camera comunelor și Camera Lorzilor s-a petrecut în anul 1341, în timpul lui Eduard al III-lea. Puterile Camerei Comunelor au crescut treptat: în 1407 aceasta primea dreptul de decizie asupra sistemului de taxe, iar în 1414 i se acordau aceleași drepturi în materie legislativă ca și Camerei Lorzilor. Unii monarhi englezi au încercat să conducă fără ajutorul Parlamentului, care însă s-a folosit în principal de dreptul său de a vota impozitele pentru a tempera tendințele absolutiste ale suveranilor.
Carol I a încercat să guverneze o lungă perioadă fără să convoace Parlamentul (1629 – 1640), dar acest lucru nu a făcut decât să sporească tensiunile politice. Parlamentul convocat în 1640 a fost dizolvat după doar trei săptămâni, pentru că a refuzat să voteze măsurile propuse de rege. În fața nemulțumirii populare, Carol I a convocat „Parlamentul cel lung”, care avea să-și desfășoare activitatea timp de 13 ani neîntrerupți.
Ulterior, conflictul a degenerat într-un război civil, în urma căruia tabăra parlamentară a ieșit învingătoare. Structura Parlamentului s-a modificat în timpul conducerii lui Oliver Cromwell, când Camera Lorzilor a fost desființată, fiind însă reinstituită odată cu „restaurația stuarților” (1660). Odată cu „revoluția glorioasă” din 1688, Anglia devine un adevărat model de parlamentarism la nivel internațional. În Franța, constituirea Adunării Stărilor Generale a făcut parte din procesul de centralizare. În 1302, regele Filip al IVlea cel Frumos convoca adunările la Paris, pentru prima dată. Pe fondul „Războiului de o sută de ani”, în condițiile în care Parisul se afla sub stăpânirea englezilor, regele Carol al VII-lea, a convocat Parlamentul pentru prima dată în afara Parisului, la Toulouse. Până la Revoluția franceză și alte provincii aveau să primească dreptul de a avea propriul Parlament.
În 1791 a fost aleasă o Adunare Legislativă, pe o perioadă de un an. Anul următor, după suspendarea regelui Ludovic al XVI-lea, a fost aleasă (prin vot universal) o nouă adunare, numită Convenție, care trebuia să elaboreze noua Constituție republicană. Conform legii supreme din 1795, puterile legislative erau împărțite între Consiliul celor 500 și Consiliul Bătrânilor.
Constituția din 1799 reîmpărțea legislativul în patru camere – Consiliul de Stat, Tribunatul, Corpul Legislativ și Senatul, dar puterea executive era la Napoleon Bonaparte. După revenirea Bourbonilor, chiar dacă se reinstaurează sistemul bicameral, cu Camera Deputaților (aleasă prin vot cenzitar) și Camera Pairilor. În 1830, Adunarea reprimește atribuțiile legislative și se introduce pentru prima dată principiul responsabilității ministeriale în fața Adunării.
După Revoluția din 1848, s-a trecut la alegerea unei Adunări Legislative și a unui președinte, în urma reintroducerii sufragiului universal. Lovitura de stat din 2 decembrie 1851, a lui Ludovic Napoleon Bonaparte, a afectat sistemul parlamentar francez. După adoptarea unei noi Constituții, a fost ales un Corp Legislativ, care împărțea atribuțiile cu Consiliul de Stat și cu Senatul. Puterile acestora erau însă mult reduse, executivul impunându-și și de această dată dominația. Prăbușirea Imperiului Francez în 1871, a dat posibilitatea reinstaurării sistemului parlamentar în Franța. Constituția din 1875 prevedea împărțirea puterii legislative între Camera Deputaților (aleasă prin vot universal direct, pe o perioadă de patru ani) și senat (ales prin vot indirect, pentru nouă ani).
În România, primele organe reprezentative sunt menționate în Transilvania, în secolul al XIII- lea, sub numele de Adunarea Obștii Nobililor (Universitas Nobilium). Ulterior vor fi desemnate sub numele de Congregații (Congregationes). În secolul al XV-lea, Congregațiile Generale ale Nobilimii înlocuiesc Congregațiile Voievodale, în rândurile acesteia intrând reprezentanții categoriilor privilegiate: clerul catolic, nobilimea maghiară, reprezentanții sașilor și secuilor. Românii, considerați „națiune tolerată”, erau excluși din viața politică a Transilvaniei.
După instaurarea dominației otomane și organizarea Principatului (1541), locul Congregațiilor este luat de Dietă. În secolul al XV-lea sunt menționate în Țara Românească și Moldova, Adunările țării. Acestea se ocupau de problemele legate de asigurarea succesiunii la tron, fie prin recunoașterea succesorului desemnat de domnitor încă din timpul vieții, fie prin alegerea unui unui nou suveran. Ele aveau însă și atribuții economice, juridice și politice.
Istoria parlamentară in România începe cu anul 1831 când, in Tara Românescă, a fost adoptat un act cu caracter constituțional denumit Regulamentul organic, aplicat, un an mai târziu și în Moldova. Regulamentele organice au pus bazele parlamentarismului în Principatele Române. Majoritatea istoricilor consideră că momentul de început al istoriei politico – instituționale românești îl reprezintă adoptarea Regulamentelor Organice, în Țara Românească și Moldova. Conform Tratatului de la Adrianopol (1929), Rusia și Turcia „au recunoscut necesitatea de a da administrației acestor provincii o bază mai stabilă și mai conformă cu adevăratele interese ale celor două țări”.
Bibliografie
Calendar Rador
https://www.cdep.ro/pls/dic/site.page?den=istorie1
https://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/cdandara/art90/docs/ist_parl_opus6apr90.htm
https://historia.ro/sectiune/general/o-istorie-parlamentului-de-la-origini-pana-in-570058.html
RADOR – Alexandru Balaci
