Fostul ofiţer Mircea Carp (n. 1923) părăsise România în 1948, după ce fusese „epurat” din Armata Regală şi după o scurtă arestare pentru o „activitate anticomunistă” care nu putuse fi, totuşi, dovedită. Ajuns în 1951 în Statele Unite ale Americii, lucrase 27 de ani la Serviciul Românesc al postului de radio Vocea Americii. Fusese mai întâi crainic, apoi redactor şi redactor şef adjunct. Acolo se formase ca jurnalist şi analist politic. Devenise deja o voce cunoscută românilor din ţară atunci când s-a întors în Europa ca redactor la Secţia română de la Radio Europa Liberă (a lucrat acolo până în 1995), unul dintre cele mai influente posturi de radio străine care transmiteau pentru ţările comuniste ale Europei de Est.
Intitulată „Programul politic”, emisiunea lui Mircea Carp oferea (alături de alte emisiuni) informaţii din lumea liberă şi din ţară pe care postul oficial de radio de la Bucureşti nu avea libertatea de a le difuza. 70% dintre români ascultau pe ascuns programele dedicate lor, de la Radio Europa Liberă (Radio Free Europe/Radio Liberty). Era cel mai mare număr de ascultători, comparativ cu alte ţări din sfera de influenţă sovietică ce aveau, la rându-le, programele lor. Această audienţă era o mândrie, dar şi o responsabilitate foarte mare pe care Mircea Carp şi colegii săi au simţit-o din plin, mai ales în zilele Revoluţiei din 1989. Despre responsabilitate avea să-şi amintească şi directorul de atunci al RFE/RL, Ross Johnson, într-un interviu acordat redactorului Ileana Giurchescu: „Unii dintre colegii mei erau de părere că publicul din România ar putea fi provocat de aceste relatări despre schimbările dramatice din Ungaria sau Cehoslovacia. Nu era şi părerea mea şi am încurajat redacţia românească să relateze cât mai multe despre aceste evenimente, ceea ce au şi făcut. Aşa că nimeni nu era pregătit pentru ce s-a întâmplat în decembrie”. (https://romania.europalibera.org/a/nu-le-a-mai-fost-fric%C4%83-s%C4%83-vorbeasc%C4%83-cu-noi—radio-europa-liber%C4%83-%C8%99i-revolu%C8%9Bia-din-rom%C3%A2nia/30305385.html)
Mircea Carp ne-a oferit, la opt ani după desfăşurarea evenimentelor, importante detalii despre acele zile ale răsturnării regimului comunist, aşa cum au fost ele cunoscute din studiourile de la München. Mărturia sa vorbeşte deopotrivă despre profesionalismul celor de la microfon, dar şi despre emoţia lor de români aflaţi în acele momente dificile departe de ţară.
„Ziua de 16 şi de 17 decembrie ’89 au venit pe neaşteptate pentru noi”
După cele întâmplate la Braşov în ’87, au urmat anii ‘88-’89, ani în care Cortina de Fier se prăbuşea, ani în care evenimentele se precipitau, în Germania de Răsărit, în Polonia, în Ungaria, în Cehoslovacia. Numai la noi lucrurile păreau să stea de neclintit, să nu se mişte nimic. Ceauşescu părea să fie foarte stăpân pe situaţie, de aşa natură încât a putut să plece chiar într-o vizită oficială în Iran de unde s-a întors, informat fiind că în ţară se întâmplă unele lucruri grave. Dar Ceauşescu, totuşi, nu credea că poziţia lui este periclitată.
Noi, la Europa Liberă, urmăream desigur fiecare moment. Corespondenţii noştri la acea oră, corespondenţii noştri secreţi din ţară, ne dădeau anumite informaţii că ceva se va întâmpla totuşi, desigur noi nu puteam folosi aceste informaţii şi pe calea undelor [ele fiind neverificate], dar le foloseam la judecarea situaţiei, la pregătirea evenimentelor, la pregătirea noastră în ce priveşte felul în care vom trata evenimentele în cazul în care şi în România va avea loc o schimbare de regim.
Nu era deloc uşor pentru noi, pentru că rămâneam mereu la urmă, celelalte ţări înaintau cu paşi repezi pe drumul spre o schimbare, în timp ce în România lucrurile păreau să stea neschimbate. A venit decembrie 1989 şi-odată cu aceasta prima scânteie, evenimentele de la Timişoara. Trebuie să spun că ne-au luat prin surprindere, ne-au luat prin surprindere în ce priveşte momentul în care aveau loc. Pentru că, altfel, desigur, aşa cum spuneam şi mai-nainte, noi ne pregătisem şi sufleteşte şi din punct de vedere al organizării programelor asupra unei eventuale schimbări de regim în România. Dar, în sine, ziua de 16 şi ziua următoare de 17 decembrie ’89 au venit pe neaşteptate pentru noi… Eu, în ce mă priveşte, eram într-o scurtă permisie, nici măcar nu eram la birou în acele zile. Primul care a transmis pe calea undelor ce se întâmpla la Timişoara a fost colegul meu Sorin Cunea.”
„Lucram în echipe de câte trei sau patru persoane, non-stop”
„A doua zi sau a treia zi… începând cu 18 decembrie ne-am organizat şi am început să lucrăm pe echipe şi să lucrăm timp de 24 de ore pe zi. Lucram în echipe de câte trei sau patru persoane, non-stop, pregătind toate aceste emisiuni în mare grabă, pregătindu-le doar pe baza unor informaţii pe care le aveam de la agenţiile de presă din străinătate, de la unii călători din România. Desigur, informaţii… hard information, informaţii solide, la acea oră nu aveam. […] Ceea ce ne aduceau unii călători sau ceea ce transmiteau unii corespondenţi de presă străini care reuşiseră să intre în ţară înainte de 21 decembrie, aduceau uneori ştiri inflamatorii – să ne amintim numai la Timişoara de numărul imens de mare [anunţat pe post], al morţilor, al celor seceraţi de securitate. Desigur, ştiri pe care trebuia şi noi să le transmitem, însă cu toată grija, indicând întotdeauna izvorul informaţiilor.
Nu ne-a fost deloc uşor, prin faptul că nu am reuşit să stabilim – şi aicea rog să fiu înţeles şi scuzat [că spun] – nu am reuşit să stabilim o relaţie cu Radio Bucureşti, deşi noi aproape în fiecare emisiune pe care o aveam adresam un apel către Radio Bucureşti, cerându-i să intre în contact cu noi, să putem să facem un schimb de informaţii şi să putem astfel colabora… N-a fost să fie! Radio Bucureşti s-a ţinut foarte departe de noi şi lucrul ăsta la început ne-a mirat, pentru că nu înţelegeam de ce – mai ales în aceste momente ale evenimentelor de la Bucureşti! – nu putem să stabilim o relaţie între aceste două posturi de radio. […] Cu vremea, însă, am stabilit o relaţie foarte bună între postul de Radio Bucureşti şi Europa Liberă. Dumneavoastră aţi venit chiar şi la noi, la München, doamnă Conovici, v-am dat materialul de care era nevoie, […] mă rog, relaţiile s-au stabilit pe urmă şi cred că spre beneficiul ambelor părţi.
Sigur că era foarte-foarte greu să ţinem pasul cu ceea ce se întâmpla în ţară, mai ales că noi nu dispuneam de televiziune, deci nu puteam să urmărim ce transmitea Televiziunea din România decât prin informaţiile pe care le primeam telefonic de la diferite persoane din ţară. Sau diferiţi călători care veneau din ţară…
Pe lângă informaţiile din ţară, la un moment dat am început să avem tot mai multe mesaje din străinătate adresate românilor, adresate poporului român. Majoritatea mesajelor… erau absolut emoţionante, mesaje de încurajare, mesaje de mândrie, mesaje de colaborare, deşi trebuie să spun că au fost şi uneori nişte mesaje care m-au mâhnit foarte mult, persoane care vroiau să ştie dacă vor primi mâine casele care au fost naţionalizate sau dacă li se va da înapoi… nu-ştiu-ce, ce pierduseră în timpul regimului comunist. Desigur că astfel de mesaje nici nu le-am trimis pentru că nu am găsit că este cazul să punem acuma probleme de acest fel, oricât de juste, oricât de drepte ar fi fost ele. Dar în ţară se întâmpla altceva, în ţară curgea sânge, în ţară lumea era pe de-o parte în plină revoltă, pe de altă parte în plină speranţă că acuma a venit libertatea şi deci mesaje de recuperarea de proprietăţi pierdute ni s-au părut… pe margine. […]
Noi am contribuit la evenimentele din România şi la [desfăşurarea] lor prin însuşi faptul că am fost prezenţi zeci de ani de zile, pe calea undelor, am informat poporul român asupra situaţiei din ţară, informaţii pe care românii nu aveau de unde să le aibă, pentru că postul de radio, televiziunea, presa din ţară, erau ceea ce ştim că erau. Şi noi, informând zi de zi poporul român asupra situaţiei din ţară, asupra unor momente secrete din… conducerea partidului şi a guvernului, ca şi evenimente de politică internaţională în care era implicată România, în cadrul acestei activităţi desigur că am fost prezenţi şi, dacă vreţi, am contribuit la ceea ce s-a întâmplat pe urmă, în decembrie ’89.”
[Interviu de Mariana Conovici, 1997]
