Preot profesor Victor Moise
În aceste vremuri în care lumea se zbate între hedonism şi moralitate, în care cu greu mai reuşeşte să facă distincţia între trăiri şi valori, între ceea ce simte nevoia să facă şi ceea ce trebuie să facă, vă propunem să cunoaşteţi o biografie aparte pentru zilele noastre. Este vorba despre părintele Victor Moise (1922-2015), un preot ortodox născut cu un secol în urmă, care şi-a primit educaţia elementară în perioada dintre cele două războaie mondiale, într-o familie de ţărani săraci, dăruiţi de Dumnezeu cu opt copii. Părintele a avut rătăcirile sale de tinereţe, când s-a lăsat purtat de valul extremismelor de dreapta, intrând în Frăţiile de Cruce. Dar valorile fundamentale ale existenţei umane – binele, adevărul şi frumosul – sădite în primii ani ai existenţei sale, au ieşit biruitoare şi l-au urmat apoi în întreaga sa viaţă.
Studiile şi le-a făcut la Seminarul Teologic din Buzău, la cel din Chişinău şi apoi la Seminarul Teologic Ortodox Nifon Mitropolitul, din Bucureşti. În anii războiului a urmat Şcoala de ofiţeri de rezervă din Bacău (1943), apoi, în toamna lui 1944, a luptat împotriva trupelor horthyste ca mitralior, în mai multe zone din ţară (Maieru, Mânerău, Buteni, Sebeş). După încheierea războiului, ofiţerul Moise s-a înscris la Facultatea de Teologie de la Suceava. Stabilit în Bucovina, avea să afle despre grupurile anticomuniste din zonă, despre Grigore Sandu – scăpat de mai multe ori din luptele cu trupele Securităţii – despre viaţa celor fugiţi în munţi. Neputându-şi ascunde propriile vederi anticomuniste şi antisovietice, Victor Moise a fost mutat din parohie în parohie, arestat pentru scurtă vreme (în decembrie 1956), declarat „duşman al poporului” şi urmărit permanent de autorităţi. Avea să iasă la pensie în 1990 din parohia Vama, judeţul Suceava. În toată viaţa lui de preot şi profesor (la şcoala de cântăreţi bisericeşti de la Dragomirna) a vorbit oamenilor şi a scris cărţi (Pentru credinţa strămoşească şi altele) despre valorile naţionale şi cele ale moralei creştine. Iată câteva fragmente din interviul pe care ni l-a acordat în anul 2000, păstrat în Arhiva de istorie orală.
„Să ne vindem conştiinţa pe o pereche de izmene?!”
„Pe timpul studenţiei, ne-am manifestat direct împotriva [comunismului]. Ei, a fost [chiar] situaţia că ne-am jignit profesorii noştri ca să apărăm cauza asta a noastră naţională. […] Când au venit de la Iaşi să ne ia pe noi, să intrăm în organizaţia asta [comunistă] – ne-au adunat pe toţi studenţii [teologi] acolo – în Uniunea Democrată Studenţească, aşa ceva, şi a venit un profesor de la Iaşi cu nişte studenţi de-acolo şi ne-au vobit. Şi decanul nostru spune: <Ei, vă înscrieţi?…> Am tăcut toţi. <Ei, da’ de ce nu vorbiţi?! Spuneţi!… >, cumva nervos. El era preot bătrân, profesor, bine pregătit. Şi unul dintre studenţi, de colo: <Părinte decan, propun să vă răspundă în numele nostru colegul Moise>. Şi eu am făcut o gafă urâtă atuncea… <Ei, unde eşti? Spune ce spui…> Şi zic: <Majoritatea suntem cu armata făcută, ofiţeri de rezervă. Am fost şi pe front. Şi dumnealor vin de la Iaşi să ne [ceară să ne] vindem conştiinţa pe o pereche de izmene?!> – ne-au promis că ne dau pantofi, ne dau izmene, ne dau fulgi de ovăz, aşa… Şi studenţii au început să aplaude şi [părintele decan] s-a enervat: <Tăceţi din gură! Dacă vă înscrieţi, vă înscrieţi…> După ce s-a făcut linişte acolo, el a dat cu pumnul în masă, iar eu, de colo: <Domnule decan, ne-aţi uimit: dumneavoastră niciodată nu ne-aţi argumentat la cursuri bătând cu pumnul în masă!> Şi nu s-a înscris niciunul în organizaţie, toţi erau de aceeaşi părere.
Şi am plecat de-acolo. Studenţii mi-au spus: <Băi, fugi că ăştia te arestează>. Şi-ntr-adevăr, două săptămâni am lipsit… Când am revenit, [decanul] m-a văzut: <Ei, ia să vii la mine, ia să vii la mine…> Şi m-am dus la el şi [zice]: <Dumitale îţi convine, eşti tânăr şi nu ai familie, n-ai obligaţii. Da’ te-ai gândit ce-a fost cu noi când ai zis vorbele alea?!> Şi [zic]: <Vă rog să mă iertaţi…> <N-am ce ierta, du-te şi-ţi vezi de treabă!> […]
Aveaţi [aici, la Suceava], alte organizaţii anticomuniste cu care să puneţi lucrurile cap la cap, aveaţi vreun plan coerent?
Nu, poate că cei care erau mai răsăriţi decât noi au avut ceva, dar eu nu am cunoscut aşa ceva. […] Noi, după aceea am aflat că este o organizaţie [cu numele] <Sumanele Negre>. Dar ăia au pornit… noi gândeam aşa, că ăsta e un curent care cuprinde toată ţara. În felul ăsta scăpăm de comunişti, scăpăm de ruşi, că au fost atâtea jafuri, au fost atâtea nenorociri aici!.. Deşi, după ce s-au mai liniştit lucrurile aicea, în Suceava bunăoară, se organizau baluri ofiţereşti. Ei, şi la toate balurile ofiţereşti eram invitaţi şi noi, că deşi eram nişte studenţi necăjiţi, nu aveam nici îmbrăcăminte, nici încălţăminte atuncea, era sărăcie mare, fusese seceta aia în ’46, atuncea, aşa, eram invitaţi la baluri. Şi [eram] jerpelit şi nu ştiu ce, dar [totuşi mă duceam]…”
Îndrumător pentru studenţi, secretar eparhial şi profesor
„Ce s-a întâmplat cu dumneavoastră după ce v-aţi dat licenţa?
Eu, înainte de a-mi da licenţa, am fost oprit la Facultatea de Teologie ca prefect de studii şi îndrumător pentru studenţii care veneau cu seminarul, pentru [predare] limba greacă, pentru Noul Testament, pentru asta am fost primit. Fostul patriarh al nostru, Justin Moisescu… m-am bucurat de favoarea lui, după aceea ne-am certat amândoi şi am rămas la Teologie, m-am căsătorit, am fost prefect de studii mai departe.
Şi a venit desfinţarea Facultăţii de Teologie din Suceava şi mi se propunea să merg la Cluj, era [acolo] o Facultate de Teologie, pe un post foarte neînsemnat, provizoriu. Asta a fost în ’48. Deci, în’47 mi-am luat licenţa, am fost făcut diacon pentru Catedrala studenţilor teologi şi lucram la Facultatea de Teologie. Când s-a desfiinţat Teologia, am fost angajat ca secretar eparhial la Mitropolia Bucovinei care venise din Cernăuţi. Dar a venit şi desfiinţarea Mitropoliei Bucovinei şi a fost numit aicea episcopul Sebastiam Rusan din Maramureş. A venit şi cu un consilier care s-a mirat: <Cum să fie ăsta secretar eparhial?! Are 25 de ani!> Acela avea un frate, salariat la Mitropolie, aproape de pensie, şi pe un post mic, acolo. M-a scos de la secretariatul eparhial, l-a numit pe frate-său, eu am trecut dactilograf-şef la editarea revistelor mitropolitane, erau două reviste, Cuvântul Adevărului şi Credinţa. Puţin am lucrat acolo şi m-au trecut profesor la şcoala de cântăreţi bisericeşti din Mânăstirea Dragomirna, dar cu familia în Suceava. Am mers acolo şi soţia, acasă, era sfătuită să divorţeze, că eu am să intru la puşcărie şi ar fi greu de ea.
Cine o sfătuia?
Securitatea…
Deci ea era vizitată de Securitate?
Da… Am avut o arestare, nu ştiu, înainte de a-mi da licenţa, în ’46-’47, între studenţi. Şi eu eram numai logodit atuncea şi colegii care au fost arestaţi erau ţinuţi la Suceava şi ştiam că le putem trimite mâncare. Eu am făcut această imprudenţă că am trimis-o pe ea, căci eu eram cunoscut şi căutat. Şi strângeam alimentele şi ea s-a dus şi a dus acolo, de două, de trei ori… Şi de asta s-a ajuns aici. Eu mergeam de-acuma la şcoala de cântăreţi şi ea era sfătuită, a ajuns până la urmă, a cerut divorţ, pentru <nepotrivire de caracter>. Aveam şi un copil…”
„Mi-am dat seama că nu sunt bun de călugăr”
„După ce s-a întâmplat chestia asta, mi s-a propus să mă duc la o parohie în Maramureş, la Moisei, şi am refuzat. Şi am fost trimis la o parohie la Moldoviţa, la Rânceni, acolo era un sat de ucrainieni şi iar am refuzat.
De ce aţi refuzat satele acestea?
Nu le cunoşteam şi ştiam că e vorba de limbă ucraineană, oameni care nici măcar nu vorbeau româneşte. Şi am acceptat o parohie la Volovăţ, lângă Rădăuţi. Am mers acolo, câteva luni am stat acolo şi în timpul ăsta soţia m-a chemat la divorţ. Şi, pentru că era ameninţată de Securitate să nu spună care e motivul adevărat, trebuia să inventeze ceva, aşa, şi ea a inventat că eu am înnebunit, mi-am ieşit din minţi. […] [Am plecat] ca directorul Şcolii mânăstireşti de la Suceviţa, o singură serie am scos acolo. Şi atuncea m-am dus la mânăstire şi am stat acolo la şcoala aceea. Au venit alţi călugări şi mi-au propus că să mă călugăresc şi n-am acceptat, mi-am dat seama că nu sunt bun de călugăr. Şi am zis mai bine să mă arate lumea cu degetul, <Uite un ticălos!>, decât să zică oamenii <Uite un sfânt!> şi eu să fiu un ticălos.”
„Crăciunul din ’47…”
„Ei, la Crăciunul din ’47… l-am făcut cu duhovnicul închisorii din Suceava. Am făcut prima zi de Crăciun la capela închisorii. Atuncea am putut să cunosc şi eu în închisoare câteva vârfuri între legionari, care au murit: Victor Biriş, prinţul [Alexandru] Ghica, da… cinci-şase au fost. În biserică am stat de vorbă. Chiar, ei, în închisoare, aveau un roman pe care noi în libertate nu-l aveam, Cămaşa lui Hristos. Ei, prinţul Ghica mi-a împrumutat această carte şi n-am putut să i-o mai dau înapoi, că după aceea n-am mai putut să mai intru acolo.
Şi am plecat, a trebuit să plec, m-am dus la Volovăţ, acolo am primit sentinţa de divorţ, m-au chemat la mânăstire, n-am putut să merg mânăstire. M-am recăsătorit, eram la Coşna când m-am recăsătorit.”
„Am făcut o gafă, de sărbători”
„Până în 1949 ştiaţi că mai sunt grupuri de luptători în munţi?
Presupuneam, nu puteam vorbi cu cineva direct, <băi, sunt sau nu sunt…> Dacă vorbea unul şi amintea, ascultam cu atenţie. Eu să provoc, să întreb, nu! Şi-aveam la biserică pe fratele lui Grigore Sandu, […] îngrijitorul bisericii, omul de serviciu al bisericii. N-am vorbit nimic, eu ştiam că-i frate cu el, el ştia că eu simpatizez [anticomuniştii] şi că aş vrea să fac cunoştinţă, dar nu le-am comunicat nimic. Foarte probabil că undeva, Grigore Sandu m-a privit, m-a văzut să mă cunoască, dar eu nu l-am cunoscut. La [Vasile] Sângeorzan, acolo, eu am fost chemat în casa aia. Mi-aduc aminte că, chiar odată, am făcut o gafă, de sărbători. M-au chemat, cu masă, cu nu ştiu ce şi am băut chiar mai mult decât trebuie în casa lor, dar cu cine am vorbit [despre Grigore Sandu] în afară de bătrâna – şi bătrâna-i moartă de 25 de ani, poate -, nu-mi mai amintesc. Şi aceia pe care i-am cunoscut eu acolo nu mai sunt, Leon Mutu, Victor Todaşcă, Ţigănaşu… Şi [apoi] m-am ferit să mă mai duc la Coşna.
Deci, ştiaţi că acolo sunt rezistenţi în munţi…
Da, da, cu siguranţă ştiam! Auzisem de întâmplări… […] Noi toţi am fost educaţi să ponegrim, să detestăm, să combatem comunismul. Şi când am ajuns preot trebuia să <protejez> comunismul, nu să-l combat.”
„Lasă, că o să te aranjăm noi!”
„Cum v-aţi descurcat cu activiştii de prin sate? Se instalaseră şi primarii comunişti…
Da, da eram în Strunga, după ce am plecat de la Coşna, am stat trei luni de zile fără serviciu, la tata acasă. Şi după aceea, din multă milă… era la Iaşi un consilier de mare omenie. […] Cu ajutorul lui mi s-a dat parohia Strunga şi acolo se luptau să facă colectiv. Şi când au început să facă propagandă pentru colectiv au început prigoana cu mine, că să le spun la oameni să treacă la colectiv. Şi le-am spus la oameni în biserică: <Uite, oameni buni, mi s-a spus aşa, să vă sfătuiesc şi vă sfătuiesc să luaţi aminte. Dacă credeţi că o să trăiţi mai bine, duceţi-vă; dacă credeţi că nu o să fie mai bine, e treaba dumneavoastră. Să nu ziceţi că v-a îndemnat cineva să vă duceţi, să blestemaţi pe cineva, să nu zică cineva că v-a dus la fercire şi voi aţi fost proşti şi n-aţi ştiut!>
Ei, şi după asta m-am întâlnit cu primarul în sat, într-o duminică după masa. Şi în mijlocul oamenilor a început să mă înjure: <Bisericile, Dumnezeii mă-tii de popă! Din cauza ta nu se face aicea colectivizarea. Lasă, că o să te aranjăm noi!> Şi-ntr-adevăr, după aceea s-a întâmplat ce s-a întâmplat şi a trebuit să plec de acolo şi-am plecat. Aveam cal şi căruţă, mi-am pus acolo ce-mi trebuie şi am fugit şi soţia şi copiii au rămas acolo, [urmând] să vie. Şi lumea toată [a zis]: <De ce a plecat? Că noi stam toţi acolo să-l apărăm!> Asta îmi lipsea mie, să fac revoltă într-un sat, să vie împrejur, să distrugă şi satul şi aia, aia…”
„Eram obligat să mă prezint la Securitate”
„Şi-aşa am plecat şi de la Strunga, de-acolo, de lângă Târgu Frumos, am mers cu căruţa, cu calul meu – deci sunt 200 şi ceva de kilometri – prin Târgu Neamţ, Piatra Neamţ, peste munte, pe-acolo. Şi pe valea Bistriţei nu era drum… Am făcut trei zile şi trei nopţi până ce-am ajuns la Crucea, să stau acolo, am făcut schimb cu preotul de-acolo, ca să îmi pierd urma, să mă duc…
Cât aţi stat la Crucea?
12 ani… Nu erau drumuri, eram izolat, da, şi eram obligat la două săptămâni să mă prezint la Vatra Dornei, la Securitate. Şi mergeam pe jos peste munţii aceia şi [trebuia] să nu spun unde mă duc, ce fac. M-am dus, de multe ori nu m-am dus… Veneau la mine acasă: <De ce n-ai venit, nu ţi-e bine?!>
Ce vroiau de la dumneavoastră, ce vă întrebau?
Ce am făcut, cum o duc la Crucea, cu cine stau de vorbă. Erau mulţi trimişi să te tragă de limbă, să afle de la mine. Şi probabil vroiau să afle dacă eu le spun lor ce le spun şi ceilalţi care au vorbit…
V-au propus vreodată să trageţi şi dumneavoastră pe alţii de limbă?
Da, da… ce-am vorbit, trebuia să spun. Erau de-ăştia, eram sigur, sigur că se duc şi spun acolo!
V-au cerut chiar să călcaţi taina spovedaniei?
Nu, nu, asta nu s-a întâmplat. Poate că nici eu n-aş fi făcut lucrurile astea, nu, dar nu au îndrăznit. Pot să spun aşa: luaţi ca oameni, [securiştii] ăştia de la Dorna care mă aveau pe mine în seamă s-au purtat frumos cu mine, cu omenie. Cei de la Târgu Frumos, cei de la Iaşi… au fost [răi].
Şi după ce-am plecat de la Crucea la Vama, aici, iarăşi m-au luat. Da’ aicea a fost un colonel de Securitate mult mai înţelegător, poate şi el credincios… da’ s-a ţinut de mine şi mă obliga să vin la el, mă chema aicea la Securitate, cu Poliţia [Miliţia] la un loc şi lăsa vorbă jos, la paznic: <Bă, dacă vine popa din Vama, să-l bagi aici, să-l închizi până vin eu!> Sau altă dată mă ţinea pe coridor şi toţi câţi veneau acolo cu treburi trebuiau să vadă: <Uite, mă, popa aici la Poliţie, ce-i cu popa ăsta la Poliţie?!>
O formă de a vă umili…
Da, da… Şi dacă nu mă duceam venea la mine acasă: <De ce nu vii? Ce, nu ţi-e bine?!>”
[Interviu de Silvia Iliescu, 2000]
