Ion Gavrilă Ogoranu (I)

Ca elev la Liceul Radu Negru din Făgăraṣ, apoi student la Facultatea de Agronomie din Cluj, Ion Gavrilă (1923-2006) era cunoscut pentru vederile sale naṭionaliste, antisovietice  ṣi anticomuniste. În 1948, pentru a scăpa de valul arestărilor, s-a refugiat în munṭii Făgăraṣului unde a constituit un grup înarmat care timp de aproape ṣapte ani avea să fie de temut pentru autorităṭi. Longevitatea grupului s-a datorat unei foarte bune organizări: era foarte mobil, având zone de acṭiune foarte întinse; folosea tactici de gherilă; nu avea cartier general care să-l facă detectabil; avea 25-30 de membri care se adunau ori se risipeau în funcṭie de împrejurări. Printre cei mai activi co-organizatori au fost Ion Mogoṣ ṣi Nicolae Mazilu care activau satele de la poalele munṭilor. În Viṣtea de Jos, judeṭul Braṣov, Grupul Carpatin a avut un inimos ṣi onest adept, învăṭătorul Olimpiu Borzea care a organizat o ramificată reṭea de ajutorare în sate. Cu toate acestea, în 1955 unii dintre oamenii lui Gavrilă au fost prinṣi, uciṣi sau arestaṭi, în ciocniri directe sau prin trădare. În 1957 a avut loc procesul în care au fost condamnaṭi la moarte prin împuṣcare Ion Chiujdea („Profesorul”), Laurian Haṣu („Leu”), Gheorghe Haṣu, Victor Metea, Nelu Novac, Ion Pop („Fileru”), Olimpiu Borzea (sprijinitor), Nicolae Burlacu (sprijinitor). Ultimilor doi li s-a comutat pedeapsa la muncă silnică pe viaṭă. Ion Gavrilă a scăpat mereu. Abia în 1976 a ajuns în mâinile Securităṭii, a fost închis ṣi anchetat câteva luni, apoi eliberat – condamnarea lui se prescrisese. S-a stins din viaţă la 83 de ani, lăsând ca mărturie a destinului său extraordinar câteva volume de memorii (Brazii se frâng dar nu se îndoiesc, Întâmplări din lumea lui Dumnezeu), inspiraţia pentru un film (Portretul luptătorului la tinereţe, regia Constantin Popescu) şi multe interviuri. Unul dintre acestea din urmă se află păstrat în Arhiva de istorie orală Radio România, interviu realizat de Virginia Călin în 1995. Vi-l facem cunoscut, în două episoade.

„Rezistenţa făgărăşeană e o ramură a marii rezistenţe româneşti”

„Dumneavoastră, pe când eraţi student la Cluj, în acea zi de mai 1948 când s-au făcut arestări, nu v-aţi dus la cursuri şi aşa aţi scăpat de arestare…

Trimisesem nişte bani unui coleg din Bucureşti şi mă anunţase că nu primise banii. M-am dus să fac o reclamaţie şi la poştă mi-am dat seama că nu-s lucruri curate acolo: intrau toţi câţi intrau, da’ nu mai  ieşea nimeni decât legitimat. Şi, de-o parte, era un grup de tineri care bănuiam că-s studenţi. Zic: <Dacă intru aici…>, era destul să mă legitimez ca student şi sunt arestat. Şi iarăşi norocul: cunoşteam o tânără funcţionară de la poştă şi i-am făcut semn, <scapă-mă de aici într-un fel!> M-a chemat în biroul ei şi am ieşit cu un alt tânăr – pe care nu l-am cunoscut niciodată – cu un cărucior cu pachete pe care cică le duceam undeva. În felul acesta am scăpat momentan. După aceea, am mai trecut prin câteva situaţii mai deosebite şi, în cele din urmă, cu cei care au scăpat.

Deci, rezistenţa [anticomunistă]… – şi aici să se înţeleagă că rezistenţa armată din munţi s-a făcut cam cu 10 procente din efectivul celei cu care ne pregătisem – rezistenţa făgărăşeană e o ramură, un loc al marii rezistenţe româneşti. Din păcate, neexistând un comandament unic, cu o strategie şi o tactică unitară, s-a făcut cam neorganizat, cam fiecare după mintea şi posibilităţile lui.

Foarte interesant că în Munţii Făgăraşului au existat la vremea aceea patru grupuri organizate: grupul colonelului Arsenescu, spre Muscel; pe Argeş, grupul fraţilor Arnăuţoiu şi grupul lui Matei, pe Moldoveanu, pe versantul sudic… pe versantul sudic am fost noi. Tactica şi strategia noastră a fost cam următoarea: cei care suntem căutaţi, suntem în situaţia de-a fi arestaţi, ne urcăm la munte, cu armele în mâini, iar restul care nu sunt în situaţia respectivă să se pregătească jos, aşteptând o refacere a legăturilor, să se pornească ceva [mişcare] de mare amploare.”

„Ridicau 70-80 de tineri care erau gata să vină alături de noi”

„Deci, când aţi plecat în munte şi câţi eraţi în acel grup la început?

Am fost 16 tineri, unii au murit între timp, alţii au venit mai târziu. În afara noastră şi independent de noi, aşa cum se întâmpla în toată ţara, se alcătuiau [grupuri] din iniţiativă locală. În Ţara Făgăraşului, în partea răsăriteană a judeţului, un învăţător, om cu totul deosebit, voluntar în Primul Război Mondial la 17 ani, voluntar în Al Doilea Război Mondial, căpitan în rezervă, învăţător într-un sat unde îl cunoşteau şi îi cunoştea pe toţi oamenii, a alcătuit la rândul lui o grupare numită <Vulturii>, după criterii militare, care urmărea plutoane, companii şi aşa mai departe, în satul lui şi în satele vecine. Şi unde noi am luat legătura.

Cum se numea învăţătorul?

Pridon… Şi la care care noi am trimis un student de-al nostru, Cornea Marcel, o rudă de-a doamnei Doina Cornea. Şi tot în Făgăraş funcţiona la vremea respectivă o organizaţie anticomunistă militară formată din militari de carieră, care erau activi şi deblocaţi, şi cu care noi am luat legătura prin căpitanul Mareş Sabin şi mai târziu prin căpitanul Nonea Traian. Tot atunci, doi fraţi de cruce mai mici, Ioan Mogoş şi Nicolae Mazilu, ieşiseră din închisoare, făcuseră închisoare mică, tribunalul nu le-a dat importanţă şi le-a dat condamnare mică, abia de un an, şi care, ieşind din închisoare, bineînţeles că nu s-au lecuit şi au alcătuit o grupare dintre tinerii Făgăraşului, prin satele din jur, de-acolo. Cred că ridicau 70-80 de tineri care erau gata să vină alături de noi. Şi în partea apuseană a judeţului preoţii, învăţătorii, ţăranii mai dezgheţaţi au alcătuit o altă grupare – nu avea nume – şi cu care noi, ceva mai târziu, am avut legătură prin Olimpiu Borzea.”