Ion Gavrilă Ogoranu (II)

Grupul de rezistenţă pe care l-a condus Ion Gavrilă a avut longevitate, comparativ cu altele aflate în munţii României în primii ani de după consolidarea puterii comuniste. Tactica salvatoare a făgărăşenilor a fost să se afle „peste tot şi nicăieri”. Arestări masive au început în 1955, dar Ion Gavrilă a scăpat. Doi ani mai târziu, a avut loc procesul prin care au fost condamnaţi la moarte prin împuşcare câţiva dintre conducători. Ion Gavrilă a stat ascuns. A reuşit să nu cadă în mâinile Securităţii până în 1976 când, după câteva luni de detenţie şi anchetă, a fost eliberat. S-a stins din viaţă în 2006, lăsând mărturie mai multe interviuri, printre care cel realizat de Virginia Călin în 1995 pentru Arhiva de istorie orală Radio România.

„Au reuşit să fie <vânduţi>, să fie trădaţi…”

„Cum s-au desfăşurat lucrurile?!.. Desigur, noi, românii – şi trebuie s-o recunoaştem! -, n-am avut experienţa unei lupte armate, de rezistenţă, în felul acesta. Şi făceam destule greşeli, în aşa fel încât nu ştiu acum prin ce <vânzare> s-a făcut [trădarea noastră], destul că din partea răsăriteană a judeţului au reuşit să fie <vânduţi>, să fie trădaţi. Cornea Marcel a murit în luptă cu Securitatea într-un sat, în Pirău, chiar în casa învăţătorului Pridon care a fost şi el arestat. Iar în satele din jur, Mogoş şi Mazilu erau găsiţi. La ora când s-a găsit Securitatea să facă descinderile, ei se aflau în locuri diferite şi au reuşit să scape. Au dus vreo câteva lupte prin jurul satelor, noaptea, şi s-au dus în Banat cu gândul să ierneze acolo. Au fost surprinşi în satul Pădureni, lângă Deta şi, în luptă, au fost ucişi amândoi. Alţii au scăpat, însă în toamna aceea am pierdut în luptă, iarăşi, cu Securitatea, pe un ţăran, Toma Pirău, în satul Ileni. Şi au fost prinşi, răniţi, o parte, şi arestaţi cei pe care i-au socotit suspecţi, în aşa fel încât am avut nişte pierderi mari atunci.

Numai o clipă, domnule Gavrilă. Deci, iniţial, grupul dumneavoastră era format din 16 oameni. Toţi erau vizaţi a fi arestaţi?

Aceştia, da. Mai târziu au venit la noi şi dintre cei care n-au fost, da’ au ţinut cu tot dinadinsul… De exemplu, tânărul acesta, Porâmbu, care era era militar, a venit la noi şi ne-a spus că el doreşte să facă armata la noi şi nu în armata comunistă. A mai venit Victor Netea, care iarăşi nu era vizat atunci, imediat. Şi bineînţeles că, ţinând cu tot dinadinsul să vină, a rămas cu noi. Ne-am fi putut mări numărul foarte repede, însă, ca un lucru pe care-l pot spune acum că l-am avut atunci, bănuiam că situaţia va dura şi nu era cazul ca [toţi aceştia] să moară înainte de vreme.”

„Practic, am împiedicat colectivizarea din regiunea respectivă”

„În ce consta acţiunea grupului? Deci, aveaţi un punct central? Un mod de organizare, un şef?

La început am avut. Şi asta a fost una din marile greşeli care s-au făcut la toate centrele de rezistenţă din ţară, că-şi fixau la început… Şi foarte interesant că asta era tactica şi strategia unor ofiţeri superiori, de a se fixa într-un munte izolat, de a-şi întări poziţiile şi de a acţiona de acolo asupra regiunii din jur. Or, noi, după o primă experienţă din 1949 şi ’50, am renunţat la acest sistem şi-am căutat să fim peste tot şi nicăieri, ca să spun aşa. Şi ne-am întins zona de acţiune pe lângă Munţii Făgăraş, în munţii Perşani, plus în toată regiunea, până spre Sighişoara şi Mediaş. Practic, Securitatea la un moment dat ştia că suntem în zonă, dar unde din aceste locuri nu ştia!

Acţionam în zonă asupra oamenilor şi păstram legătura, dându-le speranţă pentru rezistenţă şi îndemn în direcţia respectivă.

Aveaţi dese ciocniri cu autorităţile?

Desigur! Lucrurile s-au produs din 1950, mai serioase. În ‘50 s-au produs între cei care au fost înconjuraţi în jurul satelor Ileni, Mândra, Sona, Pârău, la Sâmbăta de Sus. Dar ciocnirile mai mari au apărut în anii următori, ‘51, ‘52, ‘53, ‘54…

Întotdeauna Securitatea avea iniţiativa?

În cele mai multe ori… Bineînţeles că, în cele din urmă, s-au trimis [trupe] împotriva noastră. Însă, de multe ori, diversiuni făceam şi noi, în aşa fel încât să-i punem pe drumuri, să ne caute acolo [unde] nu suntem, să-i purtăm, să-i hărţuim. De fapt, o luptă de gherilă după toate regulile.

Plus de asta, acţionam asupra zonei, în aşa fel încât… asupra oamenilor, asupra primarilor  – pare-mi-se că nu se mai numeau primari – secretarilor de partid, colectorilor ăstora, încât să aibă teamă ca să nu-şi facă de cap în regiune. Şi, practic, am împiedicat colectivizarea din regiunea respectivă. Vorba lui Nicolski… în actul de condamnare la moarte, de exemplu, al lui Borzea, a fost şi aceea că, cu ani de zile a fost împiedicată colectivizarea şi că zilnic îi costa nu ştiu câte zeci de mii urmărirea împotriva noastră!”

„Niciunul dintre noi n-a murit în munte!”

„Aveaţi informaţii în legătură cu primarii, cu ce se întâmpla în sate?

Hotărât!.. N-am fi putut rezista dacă n-am fi avut sprijin din partea populaţiei care… erau toţi tinerii din jurul Munţilor Făgăraş, din mijlocul unor oameni care ne cunoşteau, ne iubeau şi pe care la rândul nostru îi iubeam, în aşa fel încât legătura aceasta am avut-o permanentă! Şi prin oameni devotaţi care, cu preţul de-a fi arestaţi sau chiar ucişi – au fost şi condamnaţi la moarte – ne-au ajutat cu tot devotamentul, tineri şi bătrâni, preoţi, învăţători, ţărani, bărbaţi şi femei, turişti şi mai ales ciobani din regiunea munţilor, atât de pe un versant cât şi de pe celălalt.

Bineînţeles că, după ce ne-am obişnuit un pic cu muntele, cu tactica şi strategia aceasta, am rezistat destul de bine. Au trimis la început companii, după aceea regimente ca s-o termine, cu efective mult mai mari care porneau din toate părţile, să ne înconjoare. Din fericire, am ieşit cam totdeauna cu bine şi… un lucru pe care trebuie să-l spun, deşi am acţionat în aceşti munţi, niciunul dintre noi n-a murit în munte! Toţi cei care au murit – şi au murit, de-am rămas foarte puţini, numai câţiva supravieţuitori – au murit jos. Şi cam în spatele fiecărui mort se află câte un <vânzător> mai mare sau mai mic, ştiut sau neştiut până în ziua de astăzi.

Interesant, că soarta noastră se aseamănă foarte mult cu cea a celorlalte grupuri şi îndeosebi a grupului Arnăuţoiu. Şi ei au durat ani mulţi. Şi cred că [am fost avantajaţi] şi prin faptul că am avut la dispoziţie cei mai masivi munţi, cu poteci puţine, cu căi de comunicaţie puţine, în aşa fel încât atunci când te întâlneai cu Securitatea puteai să faci faţă, adică nu era o superioritate zdrobitoare a lor asupra noastră. Au folosit tot felul de procedee. Pe lângă metoda aceasta clasică de încercuire cu trupe, câini dresaţi, <femei-sirenă>, capcană, şi mai târziu infiltrări în grupul nostru, grupe de falşi partizani care au venit să ne prindă şi alte lucruri pe care eu, în cartea mea, Brazii se frâng dar nu se îndoiesc le-am povestit cu amănuntul”.

Legături în ţară şi în străinătate

„Aţi avut legături cu alte grupuri de partizani?

Am avut… La început, am avut legături cu Arsănescu, însă foarte puţin, foarte puţin… Şi am ajuns să avem legături cu Comitetul Naţional Român din Franţa. […]

Prin cine aţi avut legătura cu Comitetul?

Păi, a reuşit să plece un tânăr căruia i-au trimis un mesaj în Franţa, prin care am cerut să fim ajutaţi într-o anumită dată, într-un anumit loc. Înainte de data respectivă, acel loc a fost înconjurat de trupe de Securitate.

În Franţa, cu cine anume?

Cu generalul [Nicolae] Rădescu, el conducea la vremea respectivă Comitetul şi la el am apelat. După aceasta, un al doilea mijloc… dintre noi, a plecat căpitanul Sabin Mareş, a trecut graniţa şi cu promisiunea că va face tot posibilul să se întoarcă, lucru pe care l-a şi făcut în 1953, dar n-am putut avea legătura [cu el]. Noi nu ne-am dat seama atunci… am fixat ca el să vină la anumiţi oameni, doi oameni, fără să ne treacă prin cap că acei oameni vor fi arestaţi, nu pentru [legătura cu] noi, ci pur şi simplu arestaţi şi trimişi la Canal… Deci, Mareş Sabin a venit şi nu ne-a putut găsi. A mai fost trimis un grup de paraşutaţi în 1951, la Sărata, cu Ion Săplăcan, dar care cred că, din acelaşi motiv, a căzut în mâna Securităţii; toţi patru au murit, doar unul a fost condamnat la moarte şi executat, bineînţeles. Şi… acestea au fost.

Plus de asta, am fost foarte aproape să luăm legătura cu Ion Golea, cel paraşutat [din Germania] şi care a împărţit manifeste la Festivalul Tineretului din 1953, în Bucureşti. Acele manifeste de care se întreba cineva, în ziarul România Liberă, ale cui vor fi fost. Au fost făcute de Ion Golea, paraşutat din Germania.”

„Niciun capăt de aţă n-am jefuit”

„Cum reuşeaţi să vă aprovizionaţi?

Aprovizionarea o făceam în primul rând de la oameni de sprijin, de la ciobanii din munţi, din vânat – vorbesc de aprovizionare cu alimente, cu haine -, de la turişti. Un lucru-i sigur, niciun capăt de aţă n-am jefuit, să spunem. Suntem acuzaţi… şi ofiţerii de securitate au la îndemână câteva bonuri [scrise] de mână pe care noi, atunci, le-am dat la stâni, de exemplu, prin care anunţam că am luat sau chiar spuneam că <am jefuit> stâna cutare de atâta brânză… Ce se întâmpla?! Dacă [spuneam că] oamenii ne-au dăruit – aşa cum se întâmpla în realitate – şi Securitatea ar fi aflat, ar fi fost vai şi amar de acei oameni! Dau un simplu caz, l-aţi putea controla aici în Bucureşti. În satul Ciucu ne-am întâlnit cu trei oameni. Unul, văzându-ne că aveam o căciulă rea, ne-a dat căciula lui de pe cap. Altul n-a avut ce să ne dea şi doar a vorbit cu noi. Şi al treilea s-a dus şi-a pârât. Cel care a pârât nu ştiu ce va fi căpătat, cel care a dat căciula a primit 15 ani de muncă silnică, iar cel care numai a vorbit cu noi şi nu s-a dus să raporteze a primit 10 ani. 10 ani că vorbeşti cu nişte oameni pe care-i întâlneşti întâmplător! Deci, eram… pentru a scuti pe aceşti oameni de necazurile pe care le-ar fi avut, noi dădeam aceste bonuri. De obicei, scriam mai mult decât luam, decât ne dădeau ei, pentru că speram că, ducându-se cu bonurile, vor fi scutiţi de cotele acelea înrobitoare pe care erau obligaţi să le dea [statului], ciobanii. Nicăieri nu se va găsi [vreo dovadă] că undeva am luat, am jefuit, am bătut, am înjurat, am fi făcut vreo faptă de care să ne fie ruşine în tot acest timp! Era şi absurd, eram iubiţi de acei oameni…”

„E o tragedie pe care, practic, n-o poţi înţelege”

„Cât a rezistat grupul dumneavoastră în munţi?

Până în 1955 când, printr-o foarte diabolică ţesătură, să-i spun aşa, am fost vânduţi. Lucrurile s-au petrecut în felul următor: un ofiţer de Securitate a urmat o facultate, Teologie, cu curs scurt. A devenit preot, a fost trimis în zonă, nu ştiu unde – preotul trăieşte pe undeva, prin Craiova, îl cheamă Niculescu – şi, ca orice preot, spovedea lumea. Or, după ce spovedea pe om întreba la urmă <Nene, nu ştiţi pe cineva care are legătură cu băieţii ăştia din munţi? Că vreau să-i ajut…> Desigur, unii nu ştiau, alţii erau mai vigilenţi [şi nu spuneau]. Până s-a găsit o femeie care a spus <Părinte, dacă vrei să iei legătura cu cei din munţi, caută să iei legătura cu profesorul Grosu> – Grosu era unul din oamenii noştri de sprijin. Şi asta a fost destul! Greşeala lui e că atunci când a căzut în mâinile Securităţii a trecut cu arme şi bagaje în rândul lor. […]

Bineînţeles, înainte de-a fi prinşi ultimii şase – cu doctorul Burlacu şi Olimpiu Borzea opt – au fost condamnaţi la moarte. Au mai murit în luptă, aproape de Blaj, Gelu Novac şi Sofonea. [Sofonea] a murit rănit… practic, s-a sinucis în casa lui Borzea. E o tragedie pe care, practic, n-o poţi înţelege. Numai dacă ai fi într-o situaţie asemănătoare… Şi, rănit la Avrig, într-o luptă, fostul elev Ion Ilioiu, rănit mortal – cel care a fost lângă el a crezut că-i mort! – şi pe care l-au păstrat securiştii în aşa fel încât să <reînvie>. Poate că a fost cel mai nefericit dintre toţi, că asupra lui s-au exercitat toate experienţele cu droguri, hipnotism, toate metodele acestea. I s-a spus <Banditule, n-ai să mori, că n-o să te lăsăm! Dar vei fi chinuit cum n-a fost nimeni chinuit dintre ceilalţi!>… Iar în 1952 a murit cel care, într-un fel, a fost sufletul grupului nostru, Andrei Haşu. Era mai în vârstă decât noi, <Baciul> îi spuneam noi. Iar ceilalţi opt au fost condamnaţi la moarte şi [unora] li s-a comutat pedeapsa, doctorului Burlacu şi lui Olimpiu Borzea. Eu am scăpat aşa: prin faptul că am amânat o întâlnire. Iar celălalt [care a scăpat], Pop Ioan, din Lisa, a ajuns [până la urmă] şi a intrat şi el [la închisoare]… Practic, era vorba de o trecere clandestină în Grecia, pe care o aveam dinainte pregătită cu un ofiţer de grăniceri din Dobrogea. Amănunt pe care, dacă l-a ştiut, Securitatea l-a exploatat în aşa fel încât [toţi cei care au sperat în această fugă peste graniţă] au putut fi prinşi până să se poată apăra.”