Cu 70 de ani în urmă, deasupra României un ciclon mediteraneean încărcat cu umiditate a întâlnit un front de aer rece. Rezultatul – recorduri de ninsoare, viscol şi vânt, în două etape, între 1 şi 4 februarie şi între 17 şi 19 februarie. În Bucureşti, vântul a bătut atunci cu 126 km/oră, iar zăpada s-a depus într-o singură zi într-o cantitate enormă: 116 litri pe metrul pătrat. Au fost şi troiene de 3 metri, iar temperaturile au ajuns la -25º C. În întreaga ţară, dar mai ales în Dobrogea şi Sudul Moldovei al doilea val a lovit puternic, aducând din nou viscol, un „ger amar, cumplit” (ca pe vremea lui Vasile Alecsandri) şi cantităţi imense de zăpadă.
Această iarnă a rămas un reper în istoria măsurătorilor Institutului Meteorologic Central (cum se numea pe atunci) şi în memoria celor care au trăit-o. A fost o muncă uriaşă de îndepărtare a troienelor, de eliberare a drumurilor şi liniilor ferate. Unităţi militare şi civili au acţionat împreună pentru deszăpezire. În Bucureşti, în câteva zile, 140.000 de cetăţeni au eliberat peste 1.100 de străzi.
Iată câteva mărturii din acel februarie 1954, păstrate în Arhiva de istorie orală Radio România.
Veronica Iliescu, profesor, Bucureşti
„Locuiam la unchii mei, pe [strada Aviator] Vasile Fuică, în februarie era, trebuia să mă logodesc în luna aceea, să vină părinţii mei de la ţară şi să facem logodna. Dar a fost aşa zăpadă mare că nu puteam ieşi din curte [decât] pe deasupra. Şi, cu viitorul meu soţ care venea la noi, am făcut un tunel prin care ieşeam. Casa era cu etaj, zăpada era până la nivelul balconului etajului 1, aşa de înaltă era. Şi noi ieşeam prin acel tunel…
Deci, ferestrele de la parter erau zidite cu zăpadă…
Da, tot… bine, de la ferestre am mai dat noi zăpada [jos], cu lopata, nu ştiu ce… Dar în curte s-au făcut poteci şi ieşirea din curte era tunel. Şi mergeam pe jos la Fabrica Herdan după pâine, că nu mai puteau circula maşinile care să aprovizioneze cu pâine…
Cât de repede s-au mişcat cu deszăpezirile?
Greu… Greu s-au mişcat, pentru că nici nu erau utilaje suficiente, oraşul mare… [Erau] oamenii cu lopeţi, fiecare în faţa casei, în curte, mai deszăpezea cu lopeţile, pe stradă îşi mai făcea câte o potecă.
Şi pe bulevarde…?
Nu circulau vehicule, nici tramvaie, nici maşini, nimic nu circula. A fost o perioadă destul de lungă…
Cam în cât timp s-a depus zăpada asta aşa de mare?
Păi, a nins încontinuu două zile şi două nopţi, permanent, abundent… şi s-a deszăpezit… s-a putut circula [normal], cred, după vreo trei săptămâni, dacă nu şi o lună… Greu…”
Gheorghe Ionescu, medic la Măcin, Dobrogea
„Ne-a apucat iarna din ´54 acolo. Dacă în ţară a fost zăpada de un metru, acolo a fost de trei metri! Adică, trei metri având în vedere că sufla vânt, te lua pe sus, crivăţul din fundul Rusiei venise în Dobrogea. Agentul meu sanitar a fost îngropat cu casă cu tot trei zile. Şi nu numai el, câteva case din marginea oraşului, satului, erau [înzăpezite]…
Nu s-a mai lucrat… N-a mai lucrat nimeni în birouri şi în întreprinderi două săptămâni şi toată lumea era la deszăpezire şi spuneau vecinii [când căutam pe câte unul îngropat în zăpadă]: <Dom’le, cam pe aici e…> Săpam, făceam pârtii, tunele de zăpadă, nu îl găseam. <Păi, o fi în partea ailaltă>… Îi găseam până la urmă, dar după zile de muncă. A fost foarte greu!.. Era organizare, de ce să spun [că nu].
Se terminase făina, eram izolaţi, nu era tren, Dunărea – se trecea peste Dunăre – era îngheţată, dar n-aveam voie [la început] să trecem, că nu era consolidată şi vreo săptămână ne-a adus făină pentru brutărie cu elicopterele, au aterizat pe gheaţa Dunării. Ei, după aia a îngheţat Dunărea şi se putea trece, aveam un camion de cinci tone, treceam Dunărea fără restricţii, pe unde vream, că n-aveam drum marcat pe unde se poate trece. Şi asta a durat vreo două luni. Gheaţa era de 70 centimetri, pod de gheaţă…
Atunci am avut neplăcerea să dau certificat medical, că autopsie nu mai putea să fie… Că în zilele alea când a început zăpada mare şi a ţinut trei zile şi trei nopţi, a nins întruna, a prins nişte soldaţi [sub zăpadă]. I-a prins zăpada şi i-am găsit… I-au dat dispăruţi [atunci] şi când s-a topit zăpada, prin aprilie, îi mâncaseră lupii, am găsit scheletele. Şi [trebuia] să le faci autopsie, să dai certificat de deces…”
Mihaela Doboş, critic muzical
„Sunt din Buzău, acolo am copilărit. Părinţii mei au venit când eu aveam şase luni de la ţară, dintr-o comună de lângă Buzău şi copilăria mea a fost într-o familie cu puţine posibilităţi materiale. Îmi aduc aminte şi acum când… în acea iarnă cumplită, 1954, când tatăl meu, la lumina unei lămpi, îşi construia apărători pentru urechi. Era cumplit [de frig] afară, el nu avea decât o şapcă şi îşi punea nişte bucăţi de postav – exact ca nişte căşti pe care le folosim noi astăzi – nişte bucăţi de postav, pe o sârmă de telegrafie, ca să-i protejeze urechile. Poate că este banal ce vă spun eu, dar pentru mine a rămas un moment de reper pentru copilăria plină de privaţiuni.”
