Introducere
Acum 101 ani, la 11 ianuarie 1923, avea loc ocuparea Ruhr-ului de către trupele franco-belgiene, pentru a obține plata despăgubirilor din partea Germaniei.
Context
La sfârşitul anului 1922, guvernul german nu a putut să facă plata din tranşa stabilită ca reparaţii de război, către executivul de la Paris, având serioase lipsuri de lichidităţi şi bunuri. În replică guvernul francez condus de Raymond Poincare (1912-1913, 1922-1924, 1926-1929) a insistat asupra efectuării plăţilor de către Germania, pentru ca ulterior să transmită chiar necesitatea ocupării zonei Ruhr în contul bunurilor ce trebuiau primite de statul francez. Franţa, la rândul său, se afla într-un moment economic delicat, în 1923, atât în ce priveşte materiile prime, mai ales cărbune, cât şi lichidităţile pentru datoriile de război, iar oportunitatea ocupării zonei Ruhr a fost văzută ca una dintre soluţiile pentru situaţia sa internă.
Pe 12 iulie 1922 Guvernul german înaintase aliaţilor un moratoriu de şase luni la plata reparaţiilor, aducând drept argument starea precară a finanţelor germane. În timp ce britanicii reacţionează favorabil, francezii sunt dispuşi să accepte cererea germană numai dacă sunt oferite o serie de garanţii (minele din Ruhr). O încercare de soluţionare – Conferinţa de la Londra (7-14 august) – a dus dimpotrivă la tensionarea relaţiilor anglo-franceze, întrucât englezii încercau să facă presiuni asupra Parisului prin forţarea chestiunii datoriilor interaliate (încă din iulie, Marea Britanie se raliase poziţiei americane care cerea plata integrală a datoriilor interaliate). Pe 31 august prim-ministrul francez Raymond Poincaré a blocat din nou posibilitatea unui moratoriu, de data aceasta în cadrul Comisiei Reparaţiilor. În contextul degradării relaţiilor anglo-franceze, în decembrie 1922 Comisia Reparaţiilor constată eşecul Germaniei în a-şi respecta obligaţiile în domeniul reparaţiilor. Pe 2 ianuarie este decisă, în ciuda opoziţiei britanice, preluarea Ruhr-ului cu titlu de garanţie, iar pe 11 ianuarie 1923 trupe franco-belgiene pătrund în zona Ruhr-ului.
La acea data, circa 60.000 de soldaţi francezi și belgieni ocupau zona industrială Ruhr, cel mai important punct industrialo-economic al Germaniei. Aici era aproape întreaga industrie germană de oţel şi cărbune (circa trei sferturi din întreaga capacitate de producţie industrială de cărbune şi oţel a statului german). Cele mai importante fabrici şi depozite au fost ocupate de forţele franco-belgiene şi au fost luate bunuri în cuantumul datoriei. Populaţia locală a opus rezistenţă, beneficiind şi de sprijin logistic din partea guvernului de la Berlin, însă fără prea mult succes, cei aproximativ 100.000 de manifestanţi fiind împrăştiaţi, existând şi arestări, precum şi circa 100 de persoane ucise. Forma de rezistenţă a populaţiei locale s-a transferat către toate instituţiile sau companiile din Ruhr, care prin toate tertipurile posibile obstrucţionau ocupaţia militară franco-belgiană.
În replică, autorităţile militare ocupante s-au înscris într-o spirală a abuzurilor faţă de cetăţeni şi au impus sancţiuni draconice. Efectele s-au văzut imediat la nivel socio-economic, hiperinflaţia paralizând Germania. Cursul de schimb a sărit în aer, relaţiile de muncă fiind în cădere liberă, iar în partea de vest a statului german se manifestau tot mai des revolte sociale, alimentate de Franţa. Dacă în vara anului 1923 o pâine costa 1.200 de mărci, în luna noiembrie 1923, acelaşi produs se cifra la un cuantum de 428 de milioane de mărci. Pentru a face faţă crizei economice ample, statul german a declanşat tipărirea masivă a bancnotelor, pentru a se putea încadra în respectarea calendarului plăţilor ca datorii de război, ceea ce avea să trimită hiperinflaţia la cote greu de pronosticat.
Criza Ruhr avea să fie soluţionată prin mediere internaţională, respectiv prin Planul Dawes, avansat de Comitetul Dawes condus de diplomatul şi republicanul politician şi bancher american Charles G. Dawes. Se stabiliza astfel situaţia şi se cosmetiza, pentru scurt timp, reconcilierea franco-germană, prin încheierea crizei zonei Ruhr. Planul Dawes punea capăt ocupaţiei militare în zona Ruhr şi readucea calendarul planului de plăţi pentru reparaţiile de război ale Germaniei. Forţele militare aveau să se retragă la 25 august 1925. Pentru implicarea sa formidabilă în soluţionarea acestei crize internaţionale diplomatul american Charles Dawes avea să câștige, în 1925, Premiul Nobel pentru Pace. Planul a reprezentat o măsură bună pentru depăşirea crizei Ruhr, dar cu un caracter interimar, dovedindu-se neviabilă pe termen lung. A fost necesară adoptarea Planului Young în 1929, pentru rezolvarea problemei reparaţiilor de război ale Germaniei după Primul Război Mondial.
Ocuparea Ruhr-ului s-a dovedit pentru Franţa un eşec strategic, care a tergiversat negocierile în speranţa obţinerii unor avantaje mai mari de pe urma haosului ce părea să se instaleze în Germania şi nu a reuşit să transforme succesul din Ruhr în avantaje diplomatice. În schimb, a reuşit să se izoleze diplomatic şi financiar, să transforme imaginea Germaniei din agresor în victimă, iar Anglia şi SUA au preluat în administrare problema reparaţiilor germane.
*
Autor: Alexandru Balaci
Biblografie
Calendar Rador
https://www.google.com/search?client=firefox-b-d&q=ocuparea+ruhrului#ip=1
RADOR – 11 ianuarie
