Gavrilă Vatamaniuc
Când s-a sfârşit Al Doilea Război Mondial, românii din Bucovina îi cunoşteau bine pe ruşi. Acest ţinut mult râvnit fusese ocupat la 28 iunie 1940 de ei, eliberat de Armata Română odată cu intrarea noastră în război şi reocupat (partea lui nordică) în 1944 de Armata Roşie. Toate satele trăiseră sălbăticiile şi abuzurile sovieticilor ocupanţi, aşa încât lupta anticomunistă din Bucovina a fost mai întâi îndreptată împotriva lor. Voluntari din Batalionul Fix Regional, împreună cu grupuri de partizani bucovineni au luptat efectiv împotriva trupelor sovietice. După ce Stalin a impus la 6 martie 1945 un guvern comunist, lupta bucovinenilor s-a desfăşurat împotriva autorităţilor comuniste şi a organelor lor de represiune. Octombrie 1944-februarie 1958 a fost perioada celei de a doua faze a încleştărilor între partizanii înarmaţi, refugiaţi în munţi, şi trupele Ministerului de Interne.
Fost sergent major în vechea jandarmerie, Gavrilă Vatamaniuc a devenit în 1949 conducătorul unuia dintre grupurile de rezistenţă care au dat mari bătăi de cap autorităţilor comuniste. Înarmat, refugiat în munte, a adunat alţi câţiva ţărani şi intelectuali nemulţumiţi şi împreună şi-au manifestat ostilitatea faţă de noul regim în diferite forme, de la răspândirea de manifeste în sate, până la ciocniri armate cu trupele de Securitate, în pădurile Bucovinei. Vatamaniuc nu era fitecine, era destul de cunoscut în zonă. Tatăl lui Gavrilă, fost membru al Partidului Naţional Ţărănesc, fusese membru în Consiliul Comunal din Suceviţa, judeţul Rădăuţi. Gavrilă însuşi, născut în Suceviţa (1924), îşi făcuse un renume. În 1943 luptase ca voluntar pe Frontul de Est, în Crimeea, unde fusese decorat cu medalia „Bărbăţie şi Credinţă”. Făcuse apoi un an de şcoală militară de subofiţeri la Făgăraş (1944-1945). Lucrase ca subofiţer de jandarmi (1946-1948) la Târgu Ocna şi Focşani. Numai că, de când „comunismul fusese mânat de-a binelea spre putere în ţară”, Gavrilă nu se putuse împăca cu absurdităţile şi abuzurile sale. Aşa a hotărât să ia calea pădurilor, în aşteptarea unor vremuri mai bune…
Pentru noi, cei care încercăm astăzi să recompunem istoria rezistenţei anticomuniste din Bucovina anilor ’40-’50, povestirile lui Gavrilă Vatamaniuc sunt uimitoare. Mai ales că, atunci când a fost întervievat de Virginia Călin, în 1993, el era singurul supravieţuitor al grupurilor de partizani din această zonă. Nouă ani stătuse în închisorile Aiud, Jilava şi Gherla (1955-1964), cu o condamnare teribilă: „muncă silnică pe viaţă”. Iată, în două episoade, povestea lui Gavrilă Vatamaniuc.
„S-au întipărit de mic copil în mintea mea grozăviile despre comunism”
„Eu sunt cel mai mic [dintre fraţi] şi am asistat la diferite povestiri al fraţilor care au făcut armata la jandarmi, la grăniceri, în Basarabia, pe malul Nistrului şi iată ce auzeam. […] De exemplu, după lăsarea întunericului, în satele de peste Nistru se auzeau lătrat de câini, focuri de armă, ţipete de femei şi de copii. Nu peste mult timp după aceasta se auzeau trecând Nistrul, un fel de plescăit prin apă, oameni care scăpau din iadul bolşevic. Sigur că grănicerii români îi primeau şi îi duceau la comandament. Ei îngenuncheau şi mulţumeau lui Dumnezeu că au reuşit să vină în libertate! Fratele meu Ion, care a făcut armata la jandarmi, în Basarabia, povestea lucruri îngrozitoare despre cum au trăit sub ruşi şi cum trăiesc acuma şi toate acestea le auzeam… Deci, s-au întipărit de mic copil în mintea mea grozăviile despre comunism, despre bolşevism.
Mai târziu, în 1942, eu terminasem şcoala primară şi a am plecat copil de trupă în armată. În ‘43 m-am înrolat şi, după trei luni de instrucţie, m-am cerut voluntar pe front, în Rusia. Cu greu mi s-a aprobat, după ce a făcut comandantul intervenţie la Marele Stat Major. Aşa am ajuns pe front în Crimeea. După şase luni de front, am văzut acolo adevărata viaţă a comunismului, a bolşevismului, a bieţilor oameni care au trăit acolo sub aceşti terorişti – să le spun aşa, că nu erau altceva decât nişte terorişti, comuniştii de acolo care conduceau satele erau adevăraţi terorişti. Restul, erau un fel de robi care munceau pe tarlale, la colhoz.
Văzând eu toate acestea, m-am convis şi mai mult de lupta împotriva acestui duşman al civilizaţiei şi duşman al omenirii, ai libertăţii. Am venit în ţară, m-am înscris la Şcoala de subofiţeri de infanterie Făgăraş pe care am absolvit-o cu bine, am plecat imediat pe front în Cehoslovacia cu un detaşament, dar acolo numai pentru a lua parte la nişte lupte izolate în munţi, după ce s-a terminat războiul, după ‘45, după 10 mai. Unităţile germane s-au predat şi eu am venit cu Armata Română pe jos, trei luni, în ţară. Toate trenurile erau ocupate cu captură de război, pe care le foloseau ruşii, tren după tren, veneau din Germania. Până când am văzut, mărturisesc, şi vagoane cu acordeoane, cu viori, cu instrumente muzicale, deci totul, totul, totul a fost capturat, a fost jefuit din Germania, din Cehoslovacia! Şi treceau trenurile spre Rusia…
Noi, Armata Română, am venit pe jos. Ajungând în ţară, cazarma era ocupată de ruşi la Calafat şi am stat în cantonamente, dar, peste puţin timp, 30 de subofiţeri din Armata Română am fost mutaţi la jandarmi, care eram bine notaţi şi bine văzuţi.”
„M-am înarmat şi am urcat la munte”
„Când am ajuns la Batalionul jandarmi de intervenţie nr.2 Târgu Ocna şi politrucul ne spunea că Rusia ne salvează de la foamete şi ne trimite bunuri deoarece Germania ne-a jefuit, eu nu mai puteam de necaz şi am arătat adevărul, mă sculam şi spuneam adevărul. Căpitanul nu mă vedea cu ochi buni şi îmi spunea mereu să stau jos când mă sculam să iau cuvântul. La fel, i-am spus că Tito are dreptate, că este un erou, că nu a lăsat nici nemţii, nici ruşii să păşească prin teritoriul ţării lui şi de asemenea spuneam că Basarabia şi Bucovina sunt teritorii româneşti.
Toată această atitudine a mea, toate aceste intervenţii ale mele m-au costat expulzarea mea din rândurile armatei, aşa că în 1948, în luna martie, am fost trecut în cadru disponibil al armatei. […]
Acuma se schimbase jandarmeria în miliţie, comunismul fusese mânat de-a binelea spre putere în ţară şi începuse şi arestarea subofiţerilor, a ofiţerilor de jandarmi, a fostei poliţii. Şi eu îmi vedeam de trebă pe şantier [la Craiova]. Dar, la un moment dat, după ce mi-a spus că mi-a luat o fotografie de-acasă şi, deci, mi-am dat eu seama, ca subofiţer de jandarmi, că voi fi dat în urmărire, am luat măsuri de siguranţă şi nu mai dormeam la fratele… dormeam la un alt frate de-al meu în Craiova.
La un moment dat, într-o dimineaţă, a venit fratele pe şantier şi mă anunţă că în noaptea respectivă a avut o percheziţie, Securitatea m-a căutat pe mine, m-a căutat chiar şi în WC-ul din curte. Şi atunci mi-am dat seama că sunt în apropiere, în pericolul de a fi arestat. Noaptea am luat trenul şi am plecat spre Bucovina, am ajuns acasă şi am stat ascuns vreo două luni. Aşa că, în ziua de 25 noiembrie 1949, ca să serbez aşa, frumos, ziua mea de naştere, m-am înarmat şi, cu rucsacul în spate, cu toate cele trebuincioase, am urcat la munte. Şi de acolo am fost scos de-abia în 1955 când m-au prins.
Imediat ce am ajuns eu acolo, mi-am format un grup de partizani. În decursul anilor, grupul meu a ajuns la 10 [oameni] şi aceasta mi-a fost dorinţa: când voi ajunge în munţi, voi lucra cu toată puterea mea împotriva comunismului.”
„Despre partizani vorbea lumea…”
„Mai exact, ce vă propuneaţi să faceţi?
Aveam un cetăţean în grup, de meserie mecanic. Acesta a confecţionat un tipar foarte rudimentar – dar ne-am folosit foarte bine de el -, eu am procurat hârtie şi tuş şi am tipărit manifeste. Aşa că, într-o noapte din luna august – când la Suceviţa, la mănăstire, este sărbătoarea mare a mănăstirii, hramul mănăstirii şi este Schimbarea la Faţă, 6 august, se adună foarte, foarte multă lume din Bucovina şi din Nordul Moldovei, mii de oameni – am ieşit noaptea, îmbrăcat călugăr, şi am răspândit aceste manifeste. [Erau] două tipuri de manifeste: unul [intitulat] Fraţi români! şi altul inditulat Fraţi creştini!. În Fraţi creştini! îndemnam populaţia să nu părăsească biserica şi credinţa deoarece comunismul nu este altceva decât anticristul şi este duşmanul creştinismului. Şi în Fraţi români! îndemnam să nu se înscrie în partid, să nu servească comunismul, la fel, arătam ce înseamnă comunismul.
Şi am spart Căminul cultural [din Suceviţa] şi am luat busturile lui Lenin şi Stalin, […] le-am spart în faţa Sfatului Popular, am tăiat steagul roşu – în noaptea de 23 august – şi am lăsat numai steagul tricolor pe care, îmi amintesc şi acuma, cu lacrimi în ochi l-am sărutat şi am plecat înapoi în munţi. Am stat cu sute şi sute de oameni, deoarece toată populaţia din zonă ştia că sunt partizan şi [despre] partizani vorbea lumea şi nu ştia câţi [suntem], spunea că suntem foarte mulţi şi că în curând vor veni americanii şi, în curând, vom scăpa de comunism, că <nu se poate, că aceşti partizani sunt în legătură cu străinătatea>, ziceau ei.
Dar nu eraţi?
Nu este adevărat, nu am fost în legătură cu nimenea! Ne furam mămăliga noastră de-acasă, cum s-ar spune, munca părinţilor, cum erau cei din grupul meu – eu nu aveam decât mamă – şi a fraţilor noştri şi o mâncam în desişul pădurilor şi luptam împotriva comunismului!
Altă formă de luptă era de a întâlni pe comunişti şi de a le atrage atenţia că vor răspunde în faţa justiţiei şi [că] noi nu aveam dreptul să-i pedepsim, dar vor răspunde în curând pentru activitatea lor.
Altă formă era vorba de la om la om. Cum am spus, cu sute şi sute de oameni ne întâlneam, atât cu muncitori forestieri, cât şi cu cei ce treceau peste munţi pe plaiurile de peste munte, trecătorile; le ieşeam în cale şi le vorbeam, încât se ducea vorba peste tot pe unde circulau aceşti oameni, că s-au întâlnit cu partizanii şi că partizanii le-au spus cutare, cutare şi cutare lucru. Adică, luptau împotriva comunismului… Dar, după ce au aflat ei de existenţa noastră, au năvălit batalioane de Securitate şi a trebuit să ducem lupta cu ei, lupta armată de-a binelea! Aşa că, după ce am început lupta cu ei, şi dintre ei au căzut, dar au căzut şi dintre noi.”
[Interviu de Virginia Călin, 1993]
