Patrimoniul cultural al României reprezintă expresia unui mod de viaţă dezvoltat de comunitate, transmis din generaţie în generaţie, presupune atât elemente și valori materiale, cât și imateriale, conţine dovezi istorice, evidente încă din antichitate şi include, construcţii, obiceiuri, practici, tradiţii, obiecte, manifestări artistice şi valori.
În anul 1994, UNESCO a lansat Strategia Globală pentru o Listă echilibrată, reprezentativă şi credibilă a Patrimoniului Mondial („Global Strategy for a Balanced, Representative and Credible World Heritage List”), cu scopul de a extinde semnificaţia definiţiei de patrimoniu mondial şi de a valorifica, într-o mai mare măsură, diversitatea culturală şi naturală a lumii, considerată a avea o valoare universală excepţională.
Noţiunea de patrimoniu s-a extins considerabil în ultimele decenii. Astfel, pe lângă ansamblul bunurilor culturale de o valoare universală excepţională, patrimoniul mondial cuprinde şi totalitatea celor mai importante situri naturale, semnificative din punctul de vedere al biodiversităţii, al fenomenelor fizice sau proceselor geologice sau al superlativului estetic al peisajului, vestigii culturale subacvatice, precum şi expresii cultural-artistice orale, tradiţii, ritualuri, meşteşuguri tradiţionale, moştenite din antichitate şi care merită a fi promovate şi conservate, pentru a fi transmise generaţiilor viitoare.
Prezenţe româneşti pe listele Patrimoniului Mondial
România are înscrise în Lista Patrimoniului Mondial UNESCO 9 obiective (7 culturale și 2 naturale):
■ Biserici din Moldova (1993, 2010):
- Biserica „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul” din satul Arbore
Biserica Arbore, cu hramul Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul, se află în satul cu acelaşi nume, atestat documentar în data de 15 ianuarie 1418, la curtea domnitorului Alexandru cel Bun (1400-1432). Biserica a fost construită de Luca Arbore, numele căruia îl şi poartă. În anul 1497, acesta a apărat Cetatea de Scaun, timp de trei săptămâni, împotriva asediului polon şi a fost portar al Sucevei aproape 40 de ani, începând din 1486.
- Biserica „Adormirea Maicii Domnului şi Sfântul Gheorghe” a Mănăstirii Humor
Biserica „Adormirea Maicii Domnului” a Mănăstirii Humorului a fost construită de marele logofăt Toader Bubuiog şi a fost zugrăvită, în 1535, de Toma din Suceava. Biserica a fost sfinţită în 15 august 1530, aşa cum arată pisania aflată pe zidul bisericii. Aşezată pe valea râului Humor, biserica mănăstirii se înscrie în rândul bisericilor cu faţadele pictate. Cu pictura exterioară păstrată în condiţii foarte bune, biserica Mănăstirii Humor, alături de bisericile de la Voroneţ şi Moldoviţa, reliefează neobişnuitul procedeu decorativ apărut în timpul domniei lui Petru Rareş. Lunga existenţă a mănăstirii a făcut necesară renovarea în mai multe rânduri a bisericii în 1868, 1888, apoi în secolul al XX-lea, în 1960-1961 şi 1967-1970, restaurarea picturii fiind făcută în anii 1971-1972.
- Biserica „Buna-Vestire” a Mănăstirii Moldoviţa
Mănăstirea Moldoviţa datează din anul 1532, poartă hramul Buna Vestire şi este o ctitorie a lui Petru Rareş. Este situată în comuna Vatra Moldoviţei. Arhitectura bisericii continuă stilul arhitectonic al mănăstirilor moldoveneşti, cristalizat în epoca lui Ştefan cel Mare, dar creaţia lui Petru Rareş aduce în plus dimensiunile mai mari, tendinţa de înălţare şi de zvelteţe. Elemente tipice goticului târziu transilvănean, care pot fi sesizate aici, sugerează că la construcţie au participat şi meşteri pietrari din Ardeal.
- Biserica „Înălţarea Sfintei Cruci” din Pătrăuţi
Construită în anul 1487 de Sfântul Voievod Ştefan cel Mare, Biserica „Sfânta Cruce” din Pătrăuţi este cea mai veche biserică păstrată dintre ctitoriile voievodului dar şi cea mai veche biserică ortodoxă din România monument UNESCO. Totodată, este cea mai veche biserică păstrată construită în stil moldovenesc şi biserica cu cea mai veche pictură interioară şi exterioară din Moldova.
- Biserica „Sfântul Gheorghe” a Mănăstirii „Sfântul Ioan cel Nou” din Suceava
Biserica „Sfântul Gheorghe” a Mănăstirii „Sfântul Ioan cel Nou” din Suceava a fost construită de urmaşii lui Ştefan cel Mare, adică Bogdan al III-lea şi Ştefăniţă, fiul acestuia. A primit hramul Sfântului Gheorghe. Lucrările au fost începute în anul 1514 şi s-au încheiat în 1522. Exteriorul a fost zugrăvit în timpul domniei lui Petru Rareş, în 1534.
- Biserica „Sfântul Gheorghe” a Mănăstirii Voroneţ
Mănăstirea Voroneţ, probabil cel mai cunoscut aşezământ ortodox din România, este situată în satul Voroneţ, în prezent un cartier al oraşului Gura Humorului, judeţul Suceava. Aflată în Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor, este una dintre cele mai vestite ctitorii ale Sfântului Voievod Ştefan cel Mare. Înălţată, din 26 mai până în 14 septembrie 1488, biserica are hramul Sfântul Mare Mucenic Gheorghe. Denumită şi „Capela Sixtină a Orientului”, este pictată în întregime şi la exterior cu icoane şi scene ilustrative din Sfânta Scriptură. Pictarea zidurilor exterioare, din temelie până la streaşină, este o lucrare ce a dat edificiului o mare strălucire. Culoarea predominantă a frescelor este inconfundabilul „albastru de Voroneţ”, considerat de specialiştii în arte plastice ca unic în lume şi comparat cu roşul lui Rubens sau verdele lui Veronese.
- Biserica „Învierea Domnului” a Mănăstirii Suceviţa
Mănăstirea Suceviţa, cu hramul Învierea Domnului, este situată în satul Suceviţa, aflat la sud-vest de Rădăuţi. Reprezintă un monument istoric deosebit, datând de la sfârşitul secolului al XVI-lea.
Întregul complex pe care îl reprezintă Mănăstirea Suceviţa, care seamănă mai mult a cetate fortificată sau curte domnească, impresionează prin îmbinarea armonioasă dintre arhitectură (religioasă, de apărare şi civilă), pictură, sculptură (în piatră şi lemn) şi exemple ale artei decorative religioase. Istoria Mănăstirii Suceviţa este legată de numele familiei Movileştilor, avându-şi începutul într-un schit de lemn. Primul ctitor a fost cel mai mare dintre fraţii Movilă, acesta s-a făcut monah la Mănăstirea Probota, ajungând mitropolit al Moldovei. Pictura bisericii a fost realizată la începutul domniei lui Ieremia Movilă, în perioada septembrie 1595-iulie 1596, de către o echipă de zugravi condusă de fraţii Ion şi Sofronie, exponenţi ai şcolii moldoveneşti care încheie capitolul picturii veacurilor XV-XVI. Memorabilă este reprezentarea iconografică a conţinutului Cărţii Sfântului Ioan Scărarul, denumită şi „Scara dumnezeiescului urcuş”.
- Biserica „Sfântul Nicolae” a Mănăstirii Probota
Mănăstirea Probota, numită, în trecut, Mănăstirea Pobrata, a fost construită în anul 1530 în satul Probota de către domnitorul Petru Rareş. Biserica mănăstirii are hramul Sfântul Nicolae. Mănăstirea Probota a îndeplinit rolul de necropolă domnească a Moldovei (1522-1677), aici aflându-se mormintele domnitorilor Petru Rareş (1527-1538, 1541-1546) şi Ştefan Rareş (1551-1552), al doamnei Elena Rareş şi ale altor membri ai familiei domnitoare a Moldovei.
■ Mănăstirea Hurezi, Satul Romanii de Jos, aparţinător oraşului Horezu, judeţul Vâlcea (1993)
Mănăstirea Hurezi sau Mănăstirea Horezu, cum mai este cunoscută, este o capodoperă a stilului brâncovenesc. Este apreciată pentru echilibrul şi puritatea arhitecturale, bogăţia detaliului său sculptural, minuţiozitatea compoziţiei religioase, portretele votive şi operele decorative pictate.
Întregul stabiliment al mănăstirii a fost ridicat între 1690 şi 1693. La 8 septembrie 1693, cu prilejul sfintei sărbători a Naşterii Maicii Domnului, s-a desfăşurat slujba de sfinţire a principalei biserici a mănăstirii.
Întreg ansamblul mănăstiresc se întinde pe o suprafaţă mai mare de trei hectare şi cuprinde biserica principală, biserica Bolniţă, ctitorită de doamna Maria, soţia voievodului Constantin Brâncoveanu, ridicată la 1696 şi zugrăvită de Preda Nicolae şi Ianache. În partea de nord, la o distanţă de 50 de metri, se află Schitul Sfinţilor Apostoli, ctitorit de marele stareţ Ioan Arhimandritul în 1698 şi zugrăvit de Iosif şi Ioan în 1700, precum şi Schitul Sfântul Ştefan, având numele fiului cel mare al domnitorului, la 1703 şi zugrăvit de Ianache, Istrate şi Harinte.
■ Sate cu biserici fortificate din Transilvania (1993, 1999):
- Situl rural Câlnic
Biserica sitului rural din Câlnic, din judeţul Alba, construită cel mai probabil în secolul al XIV-lea, este una de tip sală cu dimensiuni mari, având o navă care are lăţimea de 9,35 metri şi absida semicirculară de 7,40 metri. Aşezarea rurală a Câlnicului este amintită documentar în anul 1269.
- Situl rural Prejmer
Biserica din aşezarea rurală Prejmer, judeţul Braşov, a avut iniţial planul unei cruci greceşti cu braţe egale. Are centrul pătrat cu dimensiuni de 6 pe 6 metri, iar braţele crucii se compun dintr-o travee de 6 pe 6 metri şi o apsidă, formată din cinci laturi ale unui octogon. Braţul din vest a fost prelungit în secolul al XVI-lea şi are o lungime de 15 metri şi este închis de un perete drept. Patru stâlpi formează travea centrală. A fost renovată în anii ’60 ai secolului al XX-lea. În secolul al XV-lea a fost construit zidul de incintă de formă ovală care are un diametru de 72 m, fiind compus de un zid de circa 3-4 m grosime şi 10-12 m înălţime care este întărit de patru turnuri.
- Situl rural Viscri
Biserica din situl rural Viscri, din judeţul Braşov, este o incintă bisericească-sală în stil romanic, care a fost extinsă la începutul secolului al XVI-lea pentru a forma o navă trapezoidală cu multe elemente artistice. Ansamblul de la Viscri este poate singura incintă fortificată din România care protejează o biserică construită în secolul al XII-lea şi care mai există astăzi. Ansamblul de la Viscri este format din biserica fortificată şi două incinte de apărare. Prima incintă este întărită cu şase turnuri de apărare amplasate devansat faţă de zid, cu excepţia turnului porţii care este amplasat spre interior. A doua incintă cuprinde casa paznicului cetăţii.
- Situl rural Dârjiu
Ansamblul sitului rural Dârjiu, situat la sud-vest de Odorheiu Secuiesc, este alcătuit din biserică, incinta fortificată şi turnul porţii. Biserica pare să dateze din secolul al XIV-lea, fiind modificată înainte de 1419 care este anul picturii. În secolul al XVI-lea a fost ridicată bolta gotică în reţea, iar biserica a primit aspectul de reduit prin fortificarea podului. În jurul bisericii a fost construit un zid de incintă de formă poligonală, dotat cu turnuri de colţ şi cu un puternic turn-clopotniţă, care este şi turn de poartă.
- Situl rural Saschiz
Situl rural Saschiz este aşezat pe drumul naţional ce leagă Rupea de Sighişoara. Cetatea a fost construită de localnici în jurul anului 1400, iar biserica din piaţa centrală a început să fie ridicată la 1493. Biserica gotică este de tip sală, cu absidă pentagonală gotică şi sacristie pe latura de nord.
- Situl rural Biertan
Localitatea Biertan este atestată documentar în 1283. Biertan este una dintre cele mai mari şi mai cunoscute biserici fortificate din Transilvania. Între 1493-1522 a fost construită biserica pe locul unei biserici anterioare. Este vorba despre o biserică-hală în stil gotic târziu, care are în componenţă 3 nave, cor cu absidă poligonală, sacristie şi nivel de apărare. În jurul anului 1468, fortificaţia, cu două incinte concentrice şi o a treia parţială, avea 7 turnuri şi 2 bastioane, fiind apoi extinsă în secolul al XVI-lea.
- Situl rural Valea Viilor
Satul Valea Viilor este situat în fostul Scaun Săsesc al Mediaşului, la 14 km distanţă de Mediaş. Biserica a fost ridicată în secolul al XII-lea, însă a fost amintită în documente în 1414. În jurul anului 1500 biserica de tip sală este fortificată, cu un puternic turn vestic şi un turn peste sanctuar, unite între ele printr-un pod fortificat plasat deasupra navei. În secolul al XVII-lea sunt consemnate ultimele lucrări de fortificare. Biserica a cunoscut lucrări de restaurare în anii ’60 şi la începutul anilor ’70 ai secolului al XX-lea. Zidurile ajung la 6-7 metri înălţime.
■ Cetăţile Dacice din Munţii Orăştiei (1999):
- Sarmizegetusa Regia – Grădiştea de Munte
- Cetatea dacică de la Costeşti Cetăţuia
- Cetatea dacică de la Costeşti Blidaru
- Cetatea dacică Luncani-Piatra Roşie
- Cetatea dacică de la Băniţa
- Cetatea dacică de la Căpâlna
Cetăţile dacice din Munţii Orăştiei au fost incluse pe Lista Patrimoniului Mondial UNESCO în anul 1999. Au fost incluse, astfel, în Patrimoniul UNESCO: Sarmizegetusa Regia – Grădiştea de Munte; cetatea dacică de la Costeşti-Cetăţuie; cetatea dacică de la Costeşti Blidaru; cetatea dacică Luncani-Piatra Roşie; cetatea dacică de la Băniţa; cetatea dacică de la Căpâlna.
În motivaţia includerii cetăţilor dacice din Munţii Orăştiei în Lista Patrimoniului Mondial se arată: cetăţile dacice reprezintă o fuziune de tehnici şi concepte de arhitectură militară din interiorul şi din afara lumii clasice pentru a crea un stil unic; regatul geto-dac de la finele mileniului I î.Hr. a atins un nivel excepţional socio-economic şi cultural, simbolizat prin acest grup de cetăţi; dealul fortificat şi forma ulterioară mai evoluată, oppidum, au fost caracteristice pentru epoca târzie a fierului în Europa, iar cetăţile dacice reprezintă exemple remarcabile ale acestui tip de fortificaţii.
Relaţia strânsă dintre puterea militară şi religie este certificată de descoperirea sanctuarelor în toate cetăţile, inclusiv în cele cu funcţiuni strict militare (Costeşti-Blidaru, Luncani-Piatra Roşie), iar amploarea şi monumentalitatea zonei sacre de la Sarmizegetusa Regia probează existenţa unei puternice clase sacerdotale.
Capacitatea defensivă a sistemului de fortificaţii din Munţii Orăştiei era mărită de turnurile bastioane (Costeşti-Cetăţuie, Costeşti-Blidaru, Luncani-Piatra Roşie) sau de platformele de luptă amenajate în spatele zidurilor de incintă (Costeşti-Cetăţuie, Costeşti-Blidaru). Scările monumentale cu trepte masive din piatră sunt cunoscute în toate fortificaţiile: Băniţa, Capâlna, Costeşti-Cetăţuie, Luncani-Piatra Roşie, Grădiştea de Munte. Dalajele din piatră, sesizate mai ales în interiorul aşezărilor, aşezate direct pe sol, au dimensiuni impresionante. Astfel, la Sarmizegetusa Regia, drumul către zona sacră are o lărgime de circa 5 metri.
■ Centrul Istoric Sighişoara (anul înscrierii 1999)
Centrul istoric al Sighişoarei, străvechi oraş de pe Târnava Mare, a fost inclus în Lista Patrimoniului Mondial UNESCO în anul 1999, în cadrul celei de-a 23-a sesiuni a Comitetului Patrimoniului Mondial.
Municipiul Sighişoara se află în centrul ţării, în partea de sud a judeţului Mureş, la 56 km de Târgu Mureş. Oraşul se desfăşoară într-un peisaj de o frumuseţe aparte, fiind situat în Podişul Târnavelor, la 315-425 m altitudine, la poalele dealurilor Gării, la nord, Stejăriş, spre est, Dealul de Mijloc, către sud, Brădet, la vest şi dominat de Dealul Cetăţii, pe râul Târnava Mare, la confluenţa cu râul Saeş.
Mărturiile arheologice confirmă existenţa şi continuitatea umană pe aceste meleaguri din cele mai vechi timpuri, aici găsindu-se urme materiale datând din toate perioadele istorice, începând din neolitic până în Evul Mediu, când, în a doua jumătate a secolului al XII-lea a fost fondat actualul oraş, în timpul venirii coloniştilor germani din Saxonia (saşi), cărora li s-au acordat anumite drepturi şi privilegii. Astfel, s-a creat, aici, cu timpul (în secolul al XIII-lea), un adevărat burg medieval cu caracter meşteşugăresc şi comercial, înconjurat de ziduri de apărare.
Documentar, aşezarea apare consemnată, pentru prima dată, în 1224, în „Diploma” regelui Andrei al II-lea al Ungariei, ulterior, fiind amintită în documentele vremii cu diferite nume: „Castrum Sex” sau „Seniores de Castro Sex” – în 1280, „Schaäsburg” – în 1282, „Schespurch” – în 1298, „Segusvár” – în 1300, „Civitas de Segusvár” – în 1367, „Sighişoara” – din 1435. În 1345, este recunoscută ca oraş (în secolele XIII-XIV, făcea parte din „Terra Blachorum” – „Ţara Românilor”).
Centrul istoric Sighişoara este format din Cetate – aşezare fortificată situată pe dealul cu versanţi relativ abrupţi ce domină valea Târnavei şi Oraşul de Jos – aflat la picioarele acestuia. De-a lungul vremii, nucleul istoric a continuat să fie centrul de greutate al aşezării care s-a dezvoltat în jurul Oraşului de Jos. Locuit şi în zilele noastre, centrul istoric Sighişoara se defineşte ca cel mai reprezentativ sit urban medieval din Transilvania întrucât, în comparaţie cu celelalte oraşe istorice din România, şi-a păstrat în cea mai mare parte nealterate, în timp, atât organizarea spaţiului urban (reţea stradală, parcelar), cât şi calitatea arhitecturală a construcţiilor ce o alcătuiesc.
Bătrâna cetate medievală, un adevărat muzeu în aer liber, încântă cu străzile sale înguste, pietruite, întortocheate şi piezişe, cu casele masive de cărămidă, totul înconjurat de o centură de ziduri (supraînălţate în secolele XV şi XVII), lungă de 930 m, întărită cu 14 turnuri de apărare ale breslelor, din care însă s-au mai păstrat până azi numai 9: Turnul Cositorarilor – „Zinngiesserturm”, Turnul Frângherilor – „Seilerturm”, Turnul Măcelarilor – „Fleischerturm”, Turnul Cojocarilor – „Kürschnerturm”, Turnul Croitorilor – „Schneiderturm”, Turnul Cizmarilor – „Schusterturm”, Turnul Fierarilor – „Schmiedturm”, Turnul Tăbăcarilor şi, cel mai impresionant dintre toate, Turnul cu Ceas, azi simbol al aşezării, înalt de 64 m, cu patru turnuleţe secundare, ceasul şi nişele cu figurine.
Un interes deosebit prezintă „Biserica din Deal”, cel mai valoros monument de arhitectură al oraşului (accesul la Biserica din Deal este înlesnit de Scara şcolarilor sau Scara acoperită, cu cele 175 de trepte ale sale, construită în anul 1642, pe o pantă cu o diferenţă de nivel de 24 m); Biserica Mănăstirii, aflată în imediata vecinătate a Turnului cu Ceas; Biserica romano-catolică, ridicată în 1894; casa în care a locuit Vlad Dracul (1431-1436) şi în care se presupune că s-a născut Vlad Ţepeş etc. Amintim, de asemenea, Piaţa Hermann Oberth; Piaţa Cetăţii; Piaţa Muzeului; cimitirul ce ocupă partea de sud-vest a Dealului Cetăţii, întinzându-se pe toată coama dealului şi coborând pe versantul nordic.
■ Biserici de lemn din Maramureş (anul înscrierii 1999):
- Biserica “Intrarea în Biserica Maicii Domnului” (Bârsana)
Biserica „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului” din Bârsana a fost construită în 1720. Aceasta este mărturia unui proces des întâlnit care priveşte bisericile şi casele de lemn, cel al „mutării” (strămutarea bisericii pentru aşezarea în altă parte). Este unica biserică din cele selecţionate care a servit la început drept biserică abaţială şi apoi transformată în biserică parohială în 1806, când a fost mutată pe locul actual. Pictura, realizată în cursul aceluiaşi an de către Toader Ponor din Vişeul de Mijloc şi Ioan Plohod din Vladimireşti, constituie ansamblul decorativ structurat după legile barocului, cel mai coerent din judeţul Maramureş. Iconostasul se încadrează în acelaşi stil. Biserica a fost construită după 1717 când tătarii au devastat şi incendiat satul, ca biserică de mănăstire ortodoxă, în timpul celei de-a doua jumătăţi a secolului XVIII a fost trecută sub autoritatea călugărilor iuniazi bazilieni şi până în perioada 1800-1806, când a fost transferată în locul actual.
- Biserica “Sfântul Nicolae” (Budești)
Biserica „Sfântul Nicolae” din Budeşti, ridicată în 1643, constituie exemplul cel mai elocvent de biserică tipică pentru Maramureş, cu spaţiul său interior supraridicat, care se manifestă la exterior prin acoperişul „în două ape”. De dimensiuni mari, ea n-a putut fi lărgită în funcţie de creşterea populaţiei, astfel încât şi-a păstrat forma sa originară. Cele trei încăperi specifice cultului – pronaos, naos şi altarul – surprind prin amploarea lor care denotă iscusinţa şi îndrăzneala meşterului constructor. Biserica produce o puternică emoţie prin monumentalitatea sa, prin robusteţe, prin decoraţii interioare şi exterioare şi prin icoanele pe sticlă şi lemn şi care sunt în parte opera a doi pictori de o valoare certă, Alexandru Ponehalschi şi Ianoş Opriş.
- Biserica “Sfânta Paraschiva” (Desești)
Biserica „Sfânta Paraschiva” din Deseşti a fost construită în anul 1770 ca o biserică de lemn tipică pentru Maramureş şi e definită prin supraînălţarea pereţilor, vizibilă în exterior prin acoperişul în două ape şi prin turnul clopotniţei de influenţă gotică. Grija pentru calitatea lemnului, pentru realizarea îmbinărilor şi a decoraţiilor sculptate pentru proporţia turnului, foişorului şi a coamei pentru acoperiş, conform cu corpul bisericii, sunt cu totul remarcabile. Pictura de tradiţie postbizantină, realizată de Radu Munteanu din Ungureni, Ţara Lăpuşului, dă naştere unui ansamblu arhitectural de mare virtuozitate, constituindu-se ca una din operele reprezentative pentru pictorul de fresce.
- Biserica “Nașterea Maicii Domnului” (Ieud-Deal)
Biserica „Naşterea Maicii Domnului” din Ieud-Deal este unul dintre cele mai frumoase lăcaşuri de cult din Maramureş. Este impresionantă prin amplasarea sa pe un versant pietros, pe malul pârâului Ighişor, în cimitirul satului. Planul este cel obişnuit în bisericile ortodoxe şi volumetria este tipică pentru bisericile din Maramureş cu acoperiş în două ape fără portic. Ceea ce este remarcabil pentru această biserică este spaţiul interior, cel mai elaborat poate din punct de vedere al concepţiei, al realizării tehnice, al detaliilor sculptate cărora li s-a adăugat pictura acoperind întreaga suprafaţă, operă a pictorului de fresce, Alexandru Ponehalschi (1782).
- Biserica “Sfântul Arhanghel” (Plopiș)
Biserica „Sfântul Arhanghel” din Plopiş este o construcţie ridicată între 1796 şi 1798. A fost pictată de pictorul de fresce Ştefan în 1811, conform unei inscripţii pe una dintre icoane. Situată în zona Chioarului, este rezultatul influenţei bisericilor din Maramureş, dar şi a bisericilor tipice pentru nordul transilvănean, interpretat adesea într-o formulă originală.
- Biserica “Sfânta Paraschiva” (Poienile Izei)
Biserica „Sfânta Paraschiva” din Poienile Izei, construită în 1604, este printre cele mai vechi biserici de lemn din Maramureş. De dimensiuni relativ modeste, spaţiul său interior se lărgeşte datorită supraînălţării din secolul XVIII şi, în consecinţă, creşte şi suprafaţa picturală. Biserica a fost pictată în 1794, conform unei inscripţii din naos, de către Gheorghe din Dragomireşti. Unii autori îl acceptă pe Radu Munteanu ca autor al picturii. El a realizat în 1785 (conform aceleiaşi inscripţii) pictura din absida altarului.
- Biserica “Sfântul Arhanghel” (Rogoz)
Biserica „Sfântul Arhanghel” din Rogoz, ridicată în 1663, este un exemplu de referinţă pentru bisericile din Ţara Lăpuşului. Nicio altă biserică nu prezintă o astfel de abundenţă de decoraţii care o face o adevărată bijuterie arhitecturală. Fiecare element structural devine piesă decorativă atât în spaţiul interior, cât şi în cel exterior. Radu Munteanu şi Nicolae Man, care au realizat pictura în 1785, au contribuit şi la finisarea spaţiului interior.
- Biserica “Sfântul Arhanghel” (Şurdești)
Biserica „Sfântul Arhanghel” din Surdeşti a fost construită, în 1766, de meşterul constructor Macarie, aceasta fiind exemplul cel mai sudic de biserică tipică pentru Maramureş, cu acoperiş dublu. În secolul al XIX-lea a fost construit porticul pe două nivele şi a fost ridicată turla. Clopotniţa măsoară 54 m înălţime, de trei ori mai mult decât lungimea edificiului. În 1783 este pictat interiorul bisericii: altarul este opera pictorului de biserici Ştefan, naosul este opera lui Stan, iar pronaosul, după câte se pare, a ucenicului acestuia din urmă.
■ Peisajul cultural minier Roşia Montană (anul înscrierii 2021)
Fostele mine romane de aur de la Roşia Montană reprezintă complexul minier roman ”cel mai important, mai extins şi mai variat din lume”, potrivit UNESCO. Întinse pe şapte kilometri, aceste mine de aur datând din secolele al II-lea şi al III-lea au fost incluse pe Lista Patrimoniului Mondial UNESCO şi pe Lista Patrimoniului Mondial în Pericol, din cauza unui proiect minier.
La Roşia Montană au fost descoperite tăbliţe din lemn cerat conţinând texte gravate datând din aceeaşi perioadă, ce oferă o imagine autentică despre viaţa de zi cu zi şi practicile culturale ale acestei vechi comunităţi miniere. Acest sit şi-a găsit locul pe care îl merită, după 25 de ani de eforturi desfăşurate de societatea civilă.
Aceste galerii sunt, însă, ”vulnerabile”, a avertizat agenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU), care a lansat un apel guvernului român să le protejeze şi ”să nu elibereze un permis de extracţie” pe teritoriul acestui sit.
■ Delta Dunării (1991)
Rezervaţia Biosferei Delta Dunării (RBDD) este primul sit natural din România, înscris în anul 1991 pe lista reprezentativă a acestui patrimoniu.
Valoarea peisajului natural al Deltei Dunării, constituit dintr-un mozaic de ecosisteme formate din braţe ale fluviului, canale, lacuri, stufărişuri, dune de nisip, păduri de stejar cu vegetaţie mediteraneeană, împreună cu elementele antropice reprezentate de populaţie şi aşezări umane, cu un specific aparte, conferă acestei zone complexitate şi unicitate.
În Rezervaţia Biosferei Delta Dunării se întâlnesc 30 de tipuri de ecosisteme, dintre care 23 naturale şi 7 antropice. Suprafaţa acesteia este de 580.000 hectare (2,5% din suprafaţa României) şi ocupă locul 22 între deltele lumii, respectiv locul 3 în Europa, după Volga şi Kuban.
Delta Dunării este una dintre cele mai mari zone umede din lume – ca habitat al păsărilor de apă, cea mai întinsă zonă compactă de stufărişuri de pe planetă şi o bancă de gene naturală, de valoare inestimabilă pentru patrimoniul natural universal.
■ Păduri seculare și virgine de fag din Carpați și din alte regiuni ale Europei – proprietate transfrontalieră în 12 țări (anul înscrierii pădurilor din România: 2017)
Inițial, situl a fost listat de UNESCO în 2007, denumit pădurile primare de fag din Carpați, cu zone din zece masive muntoase diferite aflate de-a lungul unei axe de 185 km pornind de la munții Rahăului și creasta Ciornohora din Ucraina până la creasta Poloniny și Munții Vihorlat din Slovacia. În 2011, s-au adăugat pădurile bătrâne de fagi din Germania, alte cinci locuri aflate în diverse părți ale Germaniei.
Situl a trecut printr-o extindere masivă în 2017, când i s-au adăugat păduri din Carpații românești, precum și zone din Munții Balcani, Cantabrici, Alpi, Apenini, Alpii Dinarici și din podișurile Belgiei, precum și încă o serie de noi zone din Ucraina.
Din România sunt incluşi munţii/pădurile Cheile Nerei-Beușnița, Izvoarele Nerei, Munții Făgăraș, Munții Rarău (Codrul secular Slătioara), Masivul Cozia, Cozia – Lotrișor, Domogled-Coronini-Bedina, Iauna – Craiova, Ciucevele Cernei, Groșii Țibleșului – Izvorul Șurii din Maramureș, Groșii Țibleșului – Preluci şi Strâmbu Băiuț.
Lista Reprezentativă UNESCO a Patrimoniului Cultural Imaterial al Umanităţii
În Lista Reprezentativă UNESCO a Patrimoniului Cultural Imaterial al Umanităţii, România este prezentă cu 8 elemente:
■ Ritualul Călușului (din 2008)
Tradiţia Căluşului a fost proclamată drept capodoperă a patrimoniului oral şi imaterial al umanităţii, pe lângă alte capodopere propuse de diferite state membre UNESCO, în cadrul unei ceremonii organizate în noiembrie 2005 la sediul Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (UNESCO).
În 2008, dansul ritual al Căluşului a fost inclus pe Lista Patrimoniului Cultural Imaterial al Umanităţii UNESCO.
Regăsit în regiunea Oltenia, în sudul României, dansul Căluşului a făcut parte şi din patrimoniul cultural al vlahilor din Bulgaria şi Serbia.
Până astăzi, Căluşarii se întâlnesc pentru a sărbători dansul şi muzica specifice în Duminica Rusaliilor. Mărturisind bogata diversitate culturală a României, ritualul Căluşului este, de asemenea, promovat pe scară largă la festivalurile folclorice, ceea ce îl defineşte ca simbol naţional autentic.
Despre originea Căluşului, care în unele zone este numit Zău (Zeu), se cuvine să amintim că acest joc a fost atestat, ca emblemă şi notă distinctivă a românilor, în întreg spaţiul carpato-danubiano-pontic. Aria lui de răspândire, la nord şi la sud de Dunăre, se suprapune peste o parte a teritoriilor locuite de traci, ramură importantă a indo-europenilor.
Dintre toate dansurile rituale româneşti, cel mai cunoscut a fost şi rămâne jocul Căluşarilor. Datorită vechimii ancestrale, în Căluş s-au contopit, prin suprapunerea unor sărbători celebrate la date diferite, două reprezentări mitologice principale: una legată de venerarea Ielelor (Rusaliilor, Vântoaselor etc.) şi cealaltă de cultul cabalin.
■ Doina (2009)
Parte esenţială a folclorului românesc, doina a fost inclusă în Lista Reprezentativă a Patrimoniului Cultural Intangibil al Umanităţii (UNESCO) la 2 octombrie 2009.
Doina, după opinia majorităţii cercetătorilor, este una dintre cele mai unitare, mai specific constituite specii ale cântecului nostru popular, cu toate că arhitectura ei e prin excelenţă liberă şi supusă, mai mult ca oricare alta, momentului şi improvizaţiei. Ceea ce o diferenţiază muzical e stilul ei aparte, atât de pregnant, încât, auzind o doină între alte cântece, poate fi recunoscută de cel neiniţiat în secretele tehnice ale muzicii.
Ca melodie, doinele alcătuiesc o specie foarte veche în ţara noastră. Singurele melodii ce pot fi mai vechi ca doina sunt melodiile cântecelor ceremoniale care s-au mai păstrat până acum, în special ale colindelor. În anumite părţi ale ţării, doina a constituit până nu de mult unicul tip de melodie cunoscut pentru cântecele profane, fără caracter ceremonial. Melodiile de doină au purtat în trecut şi poartă şi astăzi texte din cele mai diferite: balade şi poezii lirice, legende şi poezii satirice, cântece de leagăn, bocete improvizate şi uneori chiar cântece vechi rituale care şi-au pierdut melodia originară. În timp ce cântecele ceremoniale – colindele, cântecele rituale de nuntă, cântecul cununii, paparudele, caloianul etc. – îşi au conţinutul poetic atât de precis constituit, atât de firesc diferenţiat, încât nu se poate face nicio confuzie, doina luată ca text, se amestecă complet în masa celorlalte cântece nerituale, care nu sunt legate de anumite momente ceremoniale din viaţa omenească.
Doina este prin excelenţă melodia cântecului singuratic, însoţind omul şi purtându-i de urât acolo unde se simte izolat: cu oile sau cu vitele pe munte; noaptea pe drum; la muncă în pădure; în cătănia de altădată, care-l ducea departe de ai săi; într-un sat chiar, când – măritată fără a fi întrebată de către părinţi, după aspre socoteli economice – fata se simţea între străini; la leagănul copiilor sau al nepoţilor, când ceilalţi sunt duşi la lucru; secerând pe moşii depărtate ale boierului, între oameni străini.
■ Artizanatul ceramicii de Horezu (2012)
Ceramica de Horezu reprezintă un meşteşug tradiţional unic, iar îndemânarea şi talentul meşterilor de a combina formele şi culorile definesc personalitatea şi unicitatea acestui tip de ceramică. Culorile ceramicii din zona de nord a judeţului Vâlcea sunt vii, iar paleta de culori cuprinde nuanţe de maro închis, roşu, verde şi albastru până la celebrul „ivoriu de Horezu”.
Femeile şi bărbaţii au roluri bine definite în procesul de fabricare a vaselor. Bărbaţii selectează tipul de pământ folosit (argila) şi îl extrag, apoi în curăţă, îl taie, îl spală şi îl frământă până devine un lut din care apoi sunt modelate vasele. Tehnica meşterilor olari de a modela vasele din ceramică necesită concentrare, forţă şi îndemânare. Fiecare meşter are propria metodă de olărit, respectând aceleaşi operaţii. După modelare vasele se ard în cuptoare speciale. Femeile decorează obiectele din ceramică, folosind unelte speciale de decor şi motive tradiţionale în care se regăsesc cele geometrice, florale, zoomorfe.
Meşteşugul olăritului se transmite din generaţie în generaţie, de la meşter la ucenic,
Un simbol dominant în pictura vaselor de Horezu este cocoșul alături de care, însă, întâlnim și alte figuri precum stele, șerpi, copaci, oameni, flori, pești, spirala dublă, linia dreaptă, linia ondulată, frunza, brâul, soarele, spicul, pomul vieții și coada de păun.
■ Colindatul de ceată bărbătească (2013), înscriere multinațională cu Republica Moldova
La 5 decembrie 2013, Comitetul Interguvernamental de Protejare a Patrimoniului Cultural Imaterial din cadrul UNESCO a decis să introducă Colindatul românesc în ceată bărbătească în lista Patrimoniului cultural imaterial.
Ritualul românesc de Crăciun al Colindatului în ceată bărbătească, susţinut din generaţie în generaţie de tineri din satele din România şi Republica Moldova, care merg din casă în casă şi interpretează cântece rituale (colinde), primind în schimb daruri simbolice şi bani, are importanta funcţie de a păstra identitatea socială şi de a asigura coeziunea comunităţilor în care se practică.
Ritualul colindatului se transmite din generaţie în generaţie într-o manieră informală şi le conferă practicanţilor săi din satele din România şi Republica Moldova un sentiment de identitate şi prestigiu şi, de asemenea, poate promova vizibilitatea acestei moşteniri culturale şi poate încuraja dialogul dintre comunităţi în ambele ţări.
Colindatul în ceată bărbătească este întâlnit nu numai în România şi Republica Moldova, dar şi în teritoriile aferente spaţiului românesc. El concentrează valori de primă importanţă ale folclorului muzical, literar, coregrafic, perpetuate prin tradiţia oralităţii.
Repertoriul naţional legat de obiceiurile sărbătorilor de iarnă îmbină creaţii artistice de origine diferită în timp. Acestea au obârşia în vechea cultură geto-dacă, în credinţa idolatrică a popoarelor greco-romane, orientale, dar şi în practicile creştine. Astfel, elementele păgâne şi creştine în cadrul obiceiurilor desfăşurate în împrejurări fie festive, fie obişnuite, s-au îmbinat şi s-au influenţat reciproc. În structura sărbătorilor din perioada iernii fuzionează manifestările legate de sărbătorile Bisericii Creştine, de Crăciun, An Nou şi Bobotează, care au un bogat şi variat repertoriu, incluzând colinde, cântece de stea, urarea pluguşorului, urarea cu sorcova, teatrul popular, teatrul cu păpuşi, dansuri cu măşti.
■ Jocul fecioresc (2015)
Jocul fecioresc a fost inclus la 2 decembrie 2015 pe Lista Reprezentativă a Patrimoniului Cultural Imaterial al Umanităţii UNESCO, sub denumirea ”Lad’s dance”, recunoscut ca fiind o expresie a identităţii sociale şi locale, precum şi un mediu al comunicării interculturale într-o regiune multietnică, transmis neformal, practicat la ocazii festive, precum şi formal în cadrul grupurilor de dans organizate.
Este primul dans din ciclul de joc tradiţional, iar scopul acestuia este în primul rând iniţiatic. Dansul reprezintă o modalitate tradiţională de celebrare a bărbăţiei tinerilor din comunitate şi de afirmare a statutului social, având mai multe variante, în funcţie de comunitatea care îl practică.
Jocul fecioresc este specific mai multor zone din Transilvania, care-şi păstrează continuitatea în folclorul românesc, şi care – după cum se arată în decizia Comisiei UNESCO – reprezintă o demonstraţie de virtuozitate şi un amestec armonios de ritm şi mişcare.
Fiecare comunitate are propriile sale variante, toate prezentând virtuozităţi şi combinaţii armonioase de mişcare şi ritm. Un rol special este atribuit conducătorului de dans şi coordonatorului care tratează şi integrează membrii grupului, în timp ce al doilea lider este selectat pentru calităţile sale de interpret şi conduce dansul. Dansatorii se repartizează în grupuri de băieţi şi bărbaţi cu vârste de la 5 la 70 de ani, printre care se numără dansatori români, maghiari şi romi. Acest aspect contribuie la dialogul intercultural şi oferă un context pentru a afla mai multe despre diversitatea culturală, prin participarea artiştilor locali care dansează la evenimente regionale sau prin respectarea stilurilor coregrafice ale diferitelor grupuri etnice. Faptul că toţi membrii comunităţii participă la dans, fie ca interpreţi, fie ca spectatori, sporeşte coeziunea socială. Jocul oferă tinerilor posibilitatea de a-şi consolida statutul social în comunităţile tradiţionale, în special în rândul fetelor şi familiilor lor, în aşteptarea căsătoriei.
■ Tehnicile tradiționale de realizare a scoarței (2016), înscriere multinațională cu Republica Moldova
Având ca denumiri locale/regionale şi ţesutul „păretarelor“, „lăicerelor“, „velinţelor“, „chilimurilor“, „lădarelor“, „ungherarelor“, „cergilor“, „războaielor“, elementul este răspândit pe întreg teritoriul României, fiind practicat atât în cadrul gospodăriei ţărăneşti, cât şi în ateliere specializate din mănăstirile ortodoxe de maici şi în asociaţiile familiale de profil. Meşteşugul ţesutului în tehnicile tradiţionale ale scoarţei este foarte bine reprezentat în judeţul Maramureş, nordul şi centrul provinciei istorice Moldova (judeţele Botoşani, Neamţ, Bacău), în judeţele Prahova şi Buzău, precum şi în Oltenia (judeţele Olt, Vâlcea, Dolj, Gorj).
Categorie de referinţă a creaţiei populare româneşti, scoarţele se integrează în marea familie a ţesăturilor din lână, utilitar-decorative, destinate protejării şi înnobilării spaţiului de locuit. În România, ţesutul scoarţelor are o tradiţie ancestrală, este de origine latină, amintind de funcţia lor primară, similară scoarţei de molid utilizate în trecut la izolarea caselor cu pereţii din bârne.
Ţesutul scoarţelor se face în războiul orizontal sau în cel vertical prin întrepătrunderea firelor de lână. Operaţiile pregătitoare ţesutului – sortatul şi prelucratul manual al fibrelor textile, urmate de urzitul şi năvăditul firelor – sunt operaţiile care pun baza viitoarei ţesături. Între 1850 – 1950, s-a utilizat ca urzeală cânepa, iar mai târziu, bumbacul răsucit (cu fir cardat).
Specificul cromatic al scoarţelor româneşti s-a format în perioada când lâna era vopsită în gospodăria ţărănească cu pigmenţi vegetali; după 1900, coloranţii chimici i-au înlocuit pe cei naturali, determinând diversificarea gamei cromatice a motivelor decorative.
■ Practicile culturale asociate zilei de 1 Martie (2017) – Mărțișorul, înscriere multinațională cu Republica Moldova, Bulgaria și Macedonia de Nord.
Practicile culturale asociate zilei de 1 Martie (Mărţişorul)’ au fost înscrise pe Lista Reprezentativă a Patrimoniului Cultural Imaterial al Umanităţii, într-un dosar comun cu Republica Moldova, Republica Macedonia şi Republica Bulgaria, la 6 decembrie 2017.
Mărţişorul şi practicile asociate au intrat în lista Patrimoniului mondial imaterial UNESCO, ca o recunoaştere a valorii de simbol a unei tradiţii care vine încă din antichitate şi care s-a păstrat până astăzi ca semn de bucurie a începutului de primăvară şi preţuire faţă de persoanele cărora le dăruim. Chiar dacă de la două fire de lână, unul roşu şi unul alb, mărţişorul s-a rafinat de a lungul timpului, el continuă să vorbească despre speranţă şi puritatea începutului, despre vitalitate, frumuseţe şi iubire.
Mărţişorul, simbolizat prin şnurul bicolor, confecţionat din două fire de lână sau de mătase răsucite, unul alb şi unul roşu, ataşat unui obiect artizanal, este oferit doamnelor şi domnişoarelor la 1 martie, prima zi de primăvară calendaristică. Această sărbătoare este strâns legată de tradiţiile Anului Nou, celebrat în timpurile străvechi la începutul lunii martie, odată cu începutul Anului Agrar.
În ceea ce priveşte modul de confecţionare, mărţişorul ţine de tradiţia Dochiei. Realizat din două fire colorate şi răsucite, ce simbolizează iarna şi vara, de care se agăţa o monedă de aur, argint sau din alt metal, şnurul reprezenta „funia anului”, care împletea zilele celor două anotimpuri de bază, semnificând, totodată, şi unitatea contrariilor: vară-iarnă, căldură-frig, lumină-întuneric, fertilitate-sterilitate, legendele Dochiei confirmând faptul că românii structurau anul pe o eternă opoziţie a contrariilor, amintind, aproape fără excepţie, vara şi iarna.
Pe vremea dacilor, şnurul era alcătuit din alte două culori: alb şi negru. O veche legendă spune că Dochia a împletit o funie din aţă albă şi neagră, pentru a putea, astfel, să ţină socoteala zilelor şi a nopţilor şi să ştie când vine vremea să coboare cu oile la păscut. Albul reprezenta zilele, iar negrul, nopţile. Pedepsind-o însă pe nora sa, a trimis-o la râul îngheţat să spele un ghem de lână neagră, până ce aceasta se va albi. Din cauza frigului, bietei femei i-au sângerat degetele, iar lâna s-a colorat în roşu.
■ Arta cămăşii cu altiţă – element de identitate culturală în România şi Republica Moldova (1 decembrie 2022)
Arta cămăşii cu altiţă, element de identitate culturală pe ambele maluri ale Prutului, a fost inclusă în lista patrimoniului cultural imaterial al umanităţii chiar de Ziuza Naţională a României, pe 1 decembrie 2022.
Stilurile şi tehnicile de realizare a altiţei variază în funcţie de regiune şi de vârsta purtătoarei, precum şi de abilităţile femeilor care creează bluzele. Motivele şi ornamentele sunt, de asemenea, variate: de la registre geometrice şi stilizate la forme organice şi de la culori sumbre la culori vii.
Bluzele tradiţionale cu altiţă sunt realizate în întregime manual, iar încercările recente de a mecaniza anumite etape şi de a simplifica ornamentele şi tehnicile constituie abateri de la tradiţie.
Meşteşugul este exclusiv feminin şi se transmite, în general, în cadrul familiilor, deşi unele organizaţii, muzee şi şcoli organizează tabere şi cursuri.
În prezent, interesul pentru crearea acestor bluze este în continuă creştere, această practică fiind considerată un mijloc de relaxare şi de afirmare a identităţii naţionale şi de menţinere a legăturilor vizibile cu trecutul.
Piesă principală a costumului tradiţional, cămaşa însoţeşte omul în toate ipostazele existenţei sale. La arat şi semănat, la seceriş şi pescuit, chiar şi în exploatările miniere, la biserică şi petreceri, la colindat şi nedei, la nunţi şi înmormântări, cămaşa are nenumărate funcţii. Prin compoziţiile şi motivele decorative folosite la împodobirea cămăşilor, catrinţelor, fotelor, maramelor, cepselor, conciurilor, a pieptarelor, cojoacelor, şubelor, sumanelor şi mantalelor, costumul devine o fascinantă concretizare vizuală a cosmogoniei şi mitologiei româneşti.
Lista Indicativă a Patrimoniului Mondial UNESCO
Conform procedurilor UNESCO, România a întocmit și depus la Centrul Patrimoniului Mondial din cadrul UNESCO o listă de propuneri (indicativă) ale bunurilor şi locurilor susceptibile de a fi propuse spre înscriere în Patrimoniul Mondial. Listele indicative sunt actualizate periodic de statele membre UNESCO.
Evaluările propunerilor de înscriere sunt realizate de organele consultative ale Centrului Patrimoniului Mondial, printre care Consiliul Internațional al Monumentelor și Siturilor ICOMOS și Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii IUCN.
Gestionarea dosarelor de candidatură este realizată de către Institutul Naţional al Patrimoniului, instituţie publică de importanţă naţională, aflată în subordinea Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional.
În Lista Indicativă a Patrimoniului Mondial UNESCO, România are înscrise 16 locuri şi bunuri, dintre care:
■ 12 Obiective culturale:
- Bisericile bizantine şi post-bizantine de la Curtea de Argeş
Biserica Curtea Domnească din Curtea de Argeş – Biserica Domneasca Sfântul Nicolae – este ctitoria lui Basarab I (1310 – 1352), terminată în anul 1352, în cadrul reşedinţei voievodale din secolul al XIII-lea. Biserica, monument în cruce greacă înscrisă, de tip complex, este unul dintre cele mai reprezentative monumente ale arhitecturii româneşti medievale, fiind cea mai veche ctitorie voievodală din Ţara Românească. Picturile murale interioare, deosebit de valoroase, sunt realizate între anii 1364 – 1369.
Mănăstirea Curtea de Argeş – devenită celebră prin asocierea cu mitul creaţiei reprezentat de celebra legendă a Meşterului Manole -, necropolă domnească şi mai apoi regală, este o ctitorie a sfântului Voievod Neagoe Basarab, domn al Ţării Româneşti (1512-1521), ansamblu care constituie o capodoperă a artei medievale şi cea mai valoroasă realizare a arhitecturii bisericeşti din ţara noastră.
În anul 1512, Neagoe Basarab urcă pe tronul Ţării Româneşti, iar după trei ani, în 1515, dedide începerea lucrărilor la Mănăstirea Curtea de Argeş.
Biserica mănăstirii a fost edificată chiar pe locul vechii mitropolii ridicată aici în anul 1359, iar lucrările au fost încheiate în anul 1517.
Din această perioadă datează şi legenda Meşterului Manole şi fântâna rămasă în amintirea sa, nu departe de mănăstire.
În anul 1793, Mănăstirea Curtea de Argeş a dobândit statutul de reşedinţă episcopală, aici luând fiinţă Episcopia Argeşului.
Din punct de vedere arhitectural, biserica Mănăstirii Curtea de Argeş este construită din piatră făţuită și profilată, în plan triconc, inspirat din planimetria bisericii mănăstirii Vodiţa, aspect reluat ulterior şi în alte construcţii bisericeşti de la noi, precum Mitropolia din Bucureşti, biserica fostei mănăstiri Cotroceni, ori Mănăstirea Tismana.
- Frontierele Imperiului Roman – Dacia
- Frontierele Imperiului Roman – Limesul dunărean
- Ansamblul monumental de la Târgu Jiu
- Ansamblul rupestru din Basarabi
- Biserica de la Densuş
Biserica din Densuş a fost ridicată pe ruinele unui templu închinat zeului Marte, în altarul căruia romanii aduşi în Dacia obişnuiau să facă sacrificii, informau istoricii. În zidurile bisericii au ajuns blocurile de calcar şi monumentele funerare din fostul oraş antic Ulpia Traiana Sarmizegetusa. Pe pereţii vechi străjuiesc picturi bizantine vandalizate în trecut de turci, care le-au scos ochii sfinţilor pictaţi. A fost atestată, potrivit documentelor istorice, din secolul al XIV-lea, însă numeroşi istorici au susţinut că este mult mai veche.
- Biserica Trei Ierarhi de la Iaşi
Mănăstirea a fost ridicată de voievodul Vasile Lupu între anii 1637 şi 1639, ca necropolă domnească, reflectând aspiraţia ctitorului spre lumea bizantină, combinând structuri şi forme tradiţionale cu materiale preţioase şi o decoraţie fastuoasă. A fost sfinţită în data de 6 mai 1639. Doi ani mai târziu, pe 13 iunie 1641, în cadrul lăcaşului de cult au fost aşezate moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva, ocrotitoarea Moldovei, aflate în prezent în Catedrala Mitropolitană din Iaşi. În interiorul mănăstirii se află mormintele domnitorilor Dimitrie Cantemir, Alexandru Ioan Cuza, precum şi a ctitorului aşezământului monahal. Mănăstirea a fost restaurată de arhitectul Andre Lecomte du Nouy între anii 1882 şi 1890.
- Mănăstirea Neamţ
Mănăstirea Neamț este o mănăstire ortodoxă de călugări din România, situată în comuna Vânători-Neamț, județul Neamț. Este cel mai mare și mai vechi așezământ monahal din Moldova. Mănăstirea este atestată documentar din 1407, însă rădăcinile în timp ale activității monahale se întind până în veacul al XII-lea. Ctitorirea mănăstirii îi este atribuită voievodului Petru I Mușat (1375-1391), care a construit aici prima biserică din piatră, astăzi dispărută. Biserica actuală din incinta mănăstirii a fost ctitorită de voievodul Ștefan cel Mare la sfârșitul secolului al XV-lea și are hramul Înălțarea Domnului.
- Centrul vechi al oraşului Alba Iulia
Cetatea Alba Carolina este o fortăreață cu bastioane de tip Vauban construită la începutul secolului al XVIII-lea în orașul medieval Alba Iulia pe Dealul Citadelei, având rol de fortificație strategică de apărare a Imperiului Habsburgic împotriva eforturilor militare ale Imperiului Otoman și de consolidare a puterii habsburgice pe plan local.
Inspiratorul proiectului a fost mareșalul principe Eugeniu de Savoia, cel care a introdus în Imperiul Habsburgic sistemele de fortificații elaborate de Vauban în Franța pe timpul regelui Ludovic al XIV-lea. Ansamblul făcea parte dintr-un sistem mai larg de puncte fortificate, menite a asigura defensiv noile provincii cucerite. Proiectul, din punct de vedere tehnic îi aparține arhitectului italian Giovano Morando Visconti.
Lucrările (estimate în total la peste un milion de guldeni de aur) – au fost conduse inițial de către acesta (care a murit în 1717 la 65 de ani, de ciumă) și ulterior de inginerii militari Iosif de Quadri (1717-1727) și Konrad won Weiss (1727-1738).
Deși sistemul de apărare proiectat inițial cuprindea 4 linii de fortificații și o fortificație mai îndepărtată plasată pe Dealul Furcilor – aflat în vecinătate, construcția finală a avut numai 3 linii. Construcția propriu-zisă – care urma să devină fortificația principală a Transilvaniei – a fost realizată între anii 1715-1738, în timpul împăratului Carol al VI-lea, guvernatori ai Transilvaniei în perioada respectivă fiind Sigismund Kornis (1713-1731), Ștefan Wesselényi (1731-1732), Francisc Anton Wallis (1732-1734) și Ioan Haller (1734-1755).
Manutanța – depozitul de provizii, casele comisariatului și comandantului, două depozite de pulbere, palatului princiar cu destinație de arsenal, biserica Ordinului Trinitarian (1719, azi biblioteca Bathyaneum) au fost ridicate sub conducerea lui Iosif de Quadri, la fel și artera principală de circulație în cetate.
- Culele din Oltenia
- Centrul istoric al Sibiului şi ansamblul său de pieţe
Cu o moştenire istorică de peste 900 de ani, Sibiul – fosta Capitală Culturală Europeană în anul 2007 – poate fi numit oraşul cu cel mai bogat patrimoniu istoric şi arhitectural din România.
La 20 decembrie 1191 avea loc prima atestare documentară a localităţii sub denumirea de Cibinium când Papa Celestin al III-lea a confirmat faptul că regele Béla al III-lea a instituit pentru sașii transilvăneni o prepozitură liberă (ecclesia theutonicorum ultrasilvanorum praeposituram sit liberam instituta).
Centrul istoric al oraşului gravitează în jurul celor trei pieţe, Piaţa Mare, Piaţa Mică şi Piaţa Huet şi cuprinde o serie de construcţii de o valoare remarcabilă, între care Catedrala Evanghelică, Muzeul Brukenthal, Biserica romano-catolică, Turnul Sfatului, Casa Haller, Primăria Veche, Pasajul Scărilor, etc.
- Satele istorice Hollókő şi Rimetea şi împrejurimile lor
■ 4 Obiective naturale:
- Masivul Retezat
- Pietrosul Rodnei
- Sînpetru – sit paleontologic
- Codrul Secular Slătioara
La realizarea acestui material au fost utilizate fotografii din arhiva personală
