În 1949, Gavrilă Vatamaniuc din Suceviţa, fost voluntar pe Frontul de Est, fost subofiţer de jandarmi la Târgu Ocna şi Focşani, a luat calea munţilor Bucovinei, revoltat fiind de ocupaţia sovietică şi de abuzurile comuniştilor instalaţi la putere. Avea să reziste şase ani până să fie prins, timp în care şi-a format grupul lui de fugari. Pe atunci, crestele împădurite ale Carpaţilor erau pline de „partizani” – cum li se spunea – care, în aşteptarea unui „conflict între anglo-americani şi Uniunea Sovietică”, se antrenau pentru a participa la eliberarea ţării de comunişti. Securitatea era pe urmele lor şi reuşea să prindă pe cei mai mulţi dintre ei. Metodele erau variate, de la infiltrări de agenţi, construirea de reţele de delatori, până la lupte directe duse de trupe ale Ministerului de Interne sau ale armatei. În 1955 Gavrilă Vatamaniuc avea „să cadă” şi el într-o astfel de luptă, fiind apoi aruncat în închisorile de la Aiud, Gherla şi Jilava. A reuşit să le supravieţuiască nouă ani. Aşa se face că povestirile sale despre rezistenţa anticomunistă din Bucovina au ajuns până la noi şi ne uimesc şi astăzi.
„Noi nu trăgeam decât atunci când trăgeau ei”
„În 1953, eram în Ursoia Mare şi am avut o ciocnire cu Securitatea. Eram patru: eu, Marciuc Vasile şi fraţii Ion şi Gheorghe Chiraş. Lupta a durat cam jumătate din oră. Am scăpat ca prin minune toţi, dar [atunci] securiştii erau o patrulă, 10-12 oameni şi cu un câine. În 1954 însă, tot în regiunea Ursoia Mare, într-un zor de zi, după ce noi noaptea mâncasem şi stăteam pe rucsacele noastre şi şopteam făcându-ne planuri, la un moment dat ne-am pomenit încercuiţi, pentru că, tot aşa, un câine – toţi erau cu câini de urmărire! – ne-a simţit şi a dat alarma. Şi ei au venit, foarte-foarte bine acoperiţi şi doar ce ne-am pomenit înconjuraţi. Lupta a durat o jumătate de oră, dar spre nenorocirea noastră, au căzut fraţii Ion şi Gheorghe Chiraş. […]
Odată, eram postaţi bine într-un desiş şi am simţit că a venit potera dintr-un deal. Şi noi aveam metoda să stăm pe loc, bine, foarte bine camuflaţi şi pe un teren foarte bine ales, pentru ca să putem să acţionăm în caz că vom fi descoperiţi. Iar în caz că nu eram descoperiţi şi ei treceau pe lângă noi, îi lăsam să treacă. Noi le-am şi scris [în manifeste] că noi nu luptăm împotriva Armatei Române, noi luptăm împotriva comunismului şi nu avem nimic cu Armata Română. De ce luptă ei împotriva noastră?!… Să trimită trupe sovietice, că atunci pot să vină câtă frunză în codrii Bucovinei, că nu ne e frică. Că, într-adevăr, noi în ce trăgeam nimic nu iertam, dar acum noi nu trăgeam decât atunci când trăgeau ei…
Şi, cum spun, atunci la un moment dar am văzut că securistul care venea spre direcţia mea e gata să mă calce. Nu am aşteptat ca să fiu descoperit şi m-am ridicat în faţa lui. El, cum venea cu automatul pe umăr, s-a pomenit cu mine şi cu automatul, că-l somez – în şoaptă, bineînţeles, ca să nu vadă şi să audă cei din dreapta şi stânga lui. La 10-12 metri erau alţi securişti şi nu se putea vedea, că desişul era extrem de mare. Şi el, când m-a văzut, a făcut cu mâna semn în dreapta şi stânga capului să nu trag, că el nu trage. Şi eu i-am făcut semn să nu treacă pe lângă mine şi totodată am dus mâna, cu două degete, la buze şi i-am închis buzele mele, arătându-i ca să nu vorbească, că va avea de suferit. Cred că nu a vorbit şi nu a avut de suferit.
O altă întâmplare: am găsit un securist izolat, se rătăcise puţin, se depărtase de frontul poterei lor şi tocmai că în aripa aceea a lor eram eu. Şi când l-am văzut izolat, am ieşit în faţa lui, deşi el putea trece pe lângă mine şi nu îmi punea pericol viaţa, nici eu pe al lui. Dar am ieşit la el şi am vrut să-l dezbrac şi să îi iau şi automatul, dar a început a plânge, mi-a spus că se numeşte Calistru Butnari, nu are decât mamă, tată nu are şi dacă îi fac acest rău pe el îl vor băga la închisoare. Şi el şi aşa a avut de suferit pentru atitudinea lui nu prea supusă. Văzând eu acest lucru, i-am spus să se îmbrace şi să plece şi aşa că am avut cazuri de felul acesta.”
„Am început să trag, de la stânga la dreapta”
„O altă luptă, în 1955, la Pârâul Prelucii. Eu veneam noaptea, la ora 12… propriu-zis nu a fost o luptă, o ciocnire, dar înspăimântător de urâtă, deoarece eu veneam foarte-foarte încet, totuşi ei m-au simţit şi m-au lăsat şi când am fost la trei metri de ei, post fix erau, ăsta era un post fix… că întrebuinţau două metode: una, ziua potere şi noaptea, posturi fixe în jurul comunelor. M-au somat, eu am spus că am stat şi am spus să pună automatul jos. Eu m-am aplecat, am spus <îl pun> şi m-am aplecat să pun automatul, dar în acel moment mi-am şi făcut planul ce fac. Cu stânga am [lăsat jos] automatul şi m-am lăsat pe genunchi şi m-am şi aplecat şi am început să trag, cu gândul să trag de la stânga la dreapta, să-i secer. Ei au deschis şi ei focul. Patru automate trăgeau, de ne vedeam cum ne vedeam ziua, aşa [bine] ne vedeam de la flacăra automatelor. Ei, în faţa mea în picioare, eu, în faţa lor în genunchi şi puţin aplecat.
Ce s-a întâmplat? Eu am început să trag, de la stânga la dreapta, să-i secer, primind foc de la ei. Sincer să fiu, am uitat să dau la dreapta, aşteptam să fiu ars. Ei, primind foc de la mine, ceea ce nu s-au aşteptat, au uitat să lase automatele în jos şi au tras pe deasupra mea. Şi trăgeam, aşa, toţi! La un moment dat, s-a oprit automatul la unul din dreapta, la unul micuţ [de statură] – acuma îl văd – şi a început să-şi caute alt încărcător. Eu mi-am dat seama că, punând alt încărcător, va fixa automatul pe mine. Am încetat tragerea, m-am dat peste cap şi am început să fug prin pădure, la vale. Ei au încetat toţi tragerea şi au tras o rachetă. Când s-a tras racheta, m-am izbit la pământ. Eram cu pufoaică albastră, nu m-au văzut. Orbiţi de rachetă, ei neobişnuiţi cu vederea la pădure – nu erau ei antrenaţi pentru lupta de pădure, de noapte, mai ales – nu m-au văzut. M-am sculat şi am plecat. Asta a fost o ciocnire foarte urâtă… Însă, s-a dus vestea că a fost o luptă, că a fost nu ştiu ce… şi ei au introdus panica între ei, că [poţi] la doi-trei metri să somezi un partizan şi să nu se predea şi să tragă. Şi a dat panica între ei, că somau şi pe civili şi pe muncitorii forestieri şi cu automatele trase într-o panică grozavă.”
„Niciodată nu puteam să fim surprinşi dezbrăcaţi sau desculţi”
„În 1955, la 18 ianuarie, mă aflam în bordei cu Motrescu Vasile, ceilalţi erau plecaţi. Am profitat de o ocazie că era pe ici pe colo gol, nu era zăpadă şi s-au dus trei dintre noi să-şi vadă familiile, că după aceea veneau şi până în primăvară nu mai mişcam. Şi i-a prins zăpada în sat şi nu au mai venit. Aşa era ordinul la noi, [să circulăm] doar numai dacă se topeşte un pic zăpada.
Cine dădea ordinele astea?
Eu, pentru că eu conduceam grupul şi eu stabileam toate dispoziţiile. Şi nu avea voie să vină [nimeni], pentru că ne descoperea bordeiul. Şi santinelă am numit pe Motrescu Vasile, schimbul întâi. În zorii zilei, înainte de a se vedea zorile, noi intram deja în dispozitiv. Şi până noaptea târziu afară era santinelă, doar noaptea nu mai puneam santinelă, deoarece ei noaptea nu umblau. Şi în momentul când Motrescu Vasile stătea pe bordei, vine val-vârtej şi mă anunţă că se aud paşi de la deal. Ştiind că acolo nu e nici o lucrare în zonă, muncitori forestieri nu au ce căuta, nu poate să fie decât Securitatea. Imediat m-am înarmat şi eu şi… noi nu ne descălţam decât de patru-cinci ori, maxim, pe an, ne descălţam când putrezeau opincile şi obielele. […] Noi niciodată nu puteam să fim surprinşi dezbrăcaţi sau desculţi – asta era imposibil, asta, nici iarna, nici vara.
Am ieşit şi eu afară şi am făcut planul… Ce se întâmplase?! Un paznic de vânătoare ne-a descoperit şi a pârât la Securitate. A venit Securitatea, conduşi de el, chiar în timpul nopţii, a încercuit de la mare distanţă bordeiul şi a intrat la noi o companie condusă de locotenentul major Cuciuc Gheorghe. Şi nu a apucat să ia contactul cu noi, că noi am simţit şi am căutat să luăm măsura pe care o ştiam noi… dar nu am putut ieşi din încercuire decât cu luptă. Lupta s-a dus timp de două ore, eu am împuşcat cu aceea ocazie un securist şi un câine, iar Motrescu Vasile a împuşcat doi securişti. Astfel, am spart cercul şi am ieşit amândoi. Aşa că, vedeţi dumneavoastră, mai ales Motrescu Vasile era un om extraordinar, născut pentru lupta la pădure, lupta de partizani, eu cu el mă înţelegeam nemaipomenit! Eram ca doi fraţi, ca doi căţei care pleacă la vânătoare şi se înţeleg numai din priviri. Nimic nu putea să ne scape, nimic nu putea să ne surprindă!”
„Noi eram foarte-foarte rapizi la tragere”
„Nu aţi avut niciodată mustrări ce conştiinţă că îi împuşcaţi pe oameni?
Să vă spun cum s-au petrecut [lucrurile]… Nu aş fi tras, că au trecut pe lângă mine alţi doi şi i-am lăsat să treacă. Unul avea ochii albaştri şi s-a oprit în faţa mea, la doi-trei metri, şi a întrebat în şoaptă: <Oare au prins ceva?> Celălalt a spus: <Nu ştiu. Ia-o tu pe aici, că eu o iau pe dincoace>… Încă o dată spun că de zeci, de zeci de ori [i-am lăsat să treacă]. De exemplu, a trecut pe lângă mine echipa de telefonişti şi a întrebat [pe unul]: <Măi, Bogdan, mai ai bobină?> <Nu, este la Zoltan, înainte.> De aici am dedus că sunt foarte mulţi [unguri] – i-am auzit şi vorbind ungureşte – sunt foarte mulţi maghiari din Transilvania în batalionul acesta pe care îl aduseseră în Bucovina pentru noi. Deci, ştiau precis că aceştia cu ură, cu ură şi cu răutate vor lupta împotriva noastră. Şi aşa a şi fost…
După ce m-au prins, m-au escortat şase unguri din aceştia care mi-au dat cu patul armei numai pentru faptul că am ridicat capul! Nu mai puteam, că m-au dus cu mâinile legate la spate şi legat de ceilalţi doi partizani. Şi până la Suceava, 60 de kilometri, nu mai puteam de umeri şi de capul stat în jos; am ridicat un pic capul şi mi-au dat cu patul armei şi m-au înjurat pe ungureşte… Şi celălalt, care a apărut după ce au trecut ceilalţi pe lângă mine, nu m-ar fi văzut nici el. M-a descoperit câinele lui şi când a vrut câinele să sară pe mine, eu m-am uitat la câine, câinele a lătrat dar nu a sărit. El m-a văzut şi a dus automatul la ochi, să tragă. Am tras eu, cu o fracţiune de secundă [înainte], pentru că noi eram foarte-foarte rapizi la tragere şi la ochire – rapizi de tot! El nu a putut aduce bine automatul la ochi, că eu am şi tras. Şi a căzut. Şi după ce am tras în câine, care mă ţinea de picior şi nu am putut fugi, m-a trântit jos, am tras în câine şi am putut scăpa prin spargerea cercului.”
„Vânam foarte mult”
„Am prins doar un ofiţer de Securitate despre care ştiam de la oamenii din sat că ar fi colonel, dar el spunea că este profesor. Şi a venit cu două doamne, […] ca turist, dar stătea la un cetăţean de unde lua informaţii despre partizani, despre oamenii din sat. Şi eu am aflat treaba asta. Şi ei s-au urcat în pădure după zmeură şi eu am aflat, că noi aveam foarte bună reţea de informatori şi am aflat de la ei… […] Am aflat programul lor, că merg din când în când la zmeură şi atunci m-am postat în regiunea respectivă, la zmeură, şi i-am prins. Şi am vorbit cu el foarte frumos şi-am spus că noi ştim ce este el şi că ar putea să răspundă pentru faptele lui, dar noi nu avem acest drept şi va fi judecat, în mod sigur, şi va răspunde pentru faptul că otrăveşte sufletele tinerelor vlăstare cu otrava comunistă. […] Şi doamnele şi-au cerut voie, să le lăsăm să plece ca să nu se înnopteze. Şi eu le-am dat voie. [El zice:] <Dar, ce am auzit? Că dumneavoastră vă purtaţi rău cu doamnele, cu femeile>. Şi eu am spus: <Acestea sunt informaţiile comuniştilor, ale Securităţii, ca să ne compromită, dar nu este adevărat. Niciodată nu s-a întâmplat ca noi să ne apucăm de aceste trăznăi…>, din contră, ajutam oamenii cu carne, duceam la oameni săraci…
Dar de unde aveaţi dumneavoastră carne?
Vânam foarte mult. Noi, de multe ori, nici nu puteam mânca [atâta] carne, două-trei săptămâni de carne, vă pot spune din experienţă că, după două-trei săptămâni de mâncat carne, omul poate să moară, că nu mai poate mânca deloc. Şi mergeam kilometri întregi până la muncitorii forestieri, le duceam carne şi ne dădeau fie cartofi, fie fasole, eram în stare ca pentru două kilograme de cartofi să dăm un rucsac de carne. Că noi vânam un cerb şi 300 kilograme de carne nu era puţin. Le dădeam cu plăcere, că îi ajutam şi pe ei. În sate mai greu ne deplasam, că satele erau foarte încercuite de Securitate, foarte păzite, că am fi dus şi la oameni.”
„Octombrie era sortit săpării bordeiului şi aprovizionării”
„În general, cum vă aprovizionaţi, în afară de carne?
Am avut legături foarte bune cu oameni care mergeau cu căruţa la pădure, la muncă, unde stăteau toată săptămâna. Îşi duceau alimente pentru ei, în schimb, din alimente, mai mult de jumătate veneau la noi. Aveam legătură cu ei şi, plus, veneam noi noaptea la anumite gazde, la anumite cunoştinţe ale noastre şi luam alimente. […] Octombrie era sortit săpării bordeiului şi aprovizionării. Ziua săpam bordeiul şi noaptea făceam drumuri în diferite sate şi la diferite locuri de muncă ale muncitorilor pentru a lua alimente şi să aprovizionăm bordeiul, pentru că iarna nu mai mişcam de loc. Am tipărit manifeste, am scris şi de mână, ne făceam planuri pentru acţiunea în primăvara viitoare… Planurile constau în a lua legătură cu oamenii în comune, pe la diferite grupuri de exploatare, pe la plaiuri, pe la mănăstiri. Şi totdeauna ne-a reuşit, pentru că erau bine puse la punct şi aveam un foarte mare succes. Oamenii vorbeau despre existenţa partizanilor ca despre o salvare, o salvare a lor şi o încurajare. Ziceau: <Dacă sunt partizanii, ăştia nu se poate să nu aibă legătură cu străinătatea, cu americanii şi dacă sunt, înseamnă că ei ştiu ceva, că vor veni americanii şi vom scăpa de comunişti>.”
[Interviu de Virginia Călin, 1993]
