Vasile Neniţă
La 18 iunie 1951, peste 40.000 de oameni de diverse etnii şi categorii sociale din Banat (români, germani, refugiaţi basarabeni şi bucovineni, aromâni, industriaşi, intelectuali, mari proprietari de pământ), consideraţi de regimul comunist elemente duşmănoase, sunt deportaţi în zona înapoiată a Bărăganului • peste 2.600 vagoane de tren şi 6.000 de camioane îi duc pe deportaţi şi îi lasă în câmp, cu lucrurile pe care au apucat să le ia cu ei • pe terenurile deja lotizate, deportaţii sunt siliţi să-şi ridice mai întâi colibe şi apoi case • în aceste câmpuri aride din judeţele de astăzi Ialomiţa şi Galaţi iau fiinţă 18 sate noi • autorităţile îşi îndeplinesc astfel şi planul de a dezvolta zona din punct de vedere economic, demografic şi cultural.
Vasile Neniţă era născut într-o familie de învăţători, în Basarabia. S-au refugiat în România, în 1944, din cauza „ruperii frontului” şi de spaima venirii ruşilor. Aşezaţi mai întâi la Şirineasa, lângă Băbeni (judeţul Vâlcea), în 1945 s-au mutat în Banat unde, ca refugiaţi basarabeni, aveau să primească un lot de pământ. Aşa se face că familia Neniţă a ajuns în satul Dolaţi, raionul Deta (azi judeţul Timiş). Au dus-o bine aici, şi-au făcut o nouă gospodărie şi şi-au putut creşte în linişte copiii. Liniştea a durat şase ani, după care au fost luaţi cu forţa de autorităţi, încărcaţi în trenuri şi deportaţi în Bărăgan, la Lăteşti. „Oamenii erau aşa de speriaţi!” îşi aminteşte Vasile Neniţă, povestind detaliile pătimirilor lor de atunci…
„Ana Pauker striga la noi că suntem obligaţi să ne facem case”
„Ni s-a pus <domiciliu obligatoriu> pe buletin… Staţi, să vă spun exact: în momentul când am ajuns acolo, câteva zile am stat sub cerul liber, acoperiţi cu nişte prelate. Prelate… nişte pânze, ceva… Şi, după aia, ne-am făcut bordei, am săpat bordei şi am acoperit bordeiul cu papură. Şi am stat în bordei până când ne-a obligat, a venit ordin de sus, nu ştiu de la cine… [să ne facem case]. La noi în comună, a venit Ana Pauker şi am şi văzut-o personal, că striga la noi – că a fost obligatoriu – toţi oamenii să se strângă acolo, pe un teren, şi să… striga la noi că suntem obligaţi să ne facem case. Case!… Şi că statul ne dă tâmplăria de lemn, adică uşi, ferestre şi d-astea, de acoperiş, plus papură. Să se facă brigăzi, echipe de bătători de pământ. Şi aşa s-a început întemeierea satului.
Când a fost vizita Anei Pauker, vă mai amintiţi?
În ’51. În ’51, deci, prin luna august. A venit cu un elicopter şi a aterizat acolo. Şi miliţia a venit şi a bătut toba în sat: <Toată lumea se strânge în locul cutare!>, nu ştiam pentru ce. În fine… şi ni s-a spus şi acolo: trebuie să construim case! Şi au făcut echipe de opt-zece persoane. În ce consta executarea acestor case? Se făceau din pământ bătut, se puneau scânduri şi se turna pământ şi se bătea cu maiul, până când se ridica pe zid în sus. Şi s-au făcut case cu două camere şi cu bucătărie, ne-au adus ei tâmplăria de lemn şi de acoperiş şi papura. Şi, într-adevăr, până în toamnă, luna noiembrie, casele au fost ridicate. […] [Acţiunea] era coordonată de autorităţi, miliţie, primărie, primar de-al lor, pus de ei, nu ştiu ce. Aşa… Concomitent, obligatoriu, trebuia să mergem la munca câmpului, se cultiva bumbac. Noi trebuia să lucrăm obligatoriu la cultivarea bumbacului, strângerea bumbacului. […] Toată ziua strângeai şi erau şi oameni care te verificau, acolo.”
„Oamenii erau aşa de speriaţi!…”
„La Feteşti Gară am fost debarcaţi şi atunci ni s-a spus: <Ăsta este locul destinaţiei>, dar nici acolo n-am ştiut unde ne duce. Ştiam că au venit camioanele, ne-au încărcat… noi am avut şi vite, pe noi ne-au obligat din sat să luăm şi vite şi cereale. Obligatoriu! Oamenii, cei care au fost deportaţi la noi în sat… erau aşa de speriaţi, toată lumea [gândea] că Siberia ne [paşte], având în vedere deportările care s-au făcut în URSS, la minele de cărbuni, cu şvabii, şi noi am zis că ne duce pe toţi în Siberia şi nu mai vroia nimeni să ia nimica! Şi-atunci s-a dat ordin în sat ca toată lumea care nu este ridicată să vină să ajute la încărcarea [căruţelor] şi, de exemplu, eu… părinţii mei au plecat cu opt căruţe, că din sat până la gară erau cinci kilometri. În căruţe erau cereale, grâu, porumb, făină, mobilă, tot ce era în casă şi cartofi şi morcovi şi şi animale, porci, vaci – cu două vaci ne-am dus, trei porci – găini, tot… Erai obligat!
Şi de la Feteşti Gară am mers şase zile şi şase nopţi. Mai mult stăteam… ziua stăteam prin gări, să nu se vadă că se circulă [cu deportaţi], noi circulam practic noaptea.
Aveaţi voie să ieşiţi din tren?
Nu! La fiecare vagon era postat un soldat, iar vagonul era asigurat ca pază de către un ofiţer, brigadă, cu trupa lui de soldaţi care asigura paza. Şi nu puteai să vorbeşti, chiar ne şi spuneau [asta]. De exemplu, noi am vrut să contactăm pe căpitanul care era şi am zis să-l întrebăm unde [ne duce]. Zice: <Nu se discută absolut nimic!>
Am ajuns după şase zile… [Trenul] se oprea şi mergeam şi luam de prin gară apă, însoţit de militar şi aduceam apă la vite, toate astea… şi necesităţile fireşti, tot cu soldatul, ca nu cumva să [fugim]… Iar când am ajuns în Feteşti Gară, atunci ni s-a spus: <Aici este debarcarea!>, am văzut că era… cât se vedea cu ochii [erau] numai camioane, 101 ZIL-uri din astea ruseşti, au tras repede la vagon… deci era totul aranjat şi obligatoriu. Şi noi am avut două vagoane mari, într-un vagon au fost vitele cu cerealele şi într-un vagon am fost noi, cu mobila.”
„Ăsta e Bărăganul: cât vedeai cu ochii, câmp!”
„Ne-au dus 13 kilometri, ne-au dus spre Borduşani, ce, era un câmp liber, tocmai cosit… A oprit camionul, <Aici e locul!> Acolo s-a debarcat mobilă, animale, tot-tot. Am pus mobila sub formă de <L> şi am acoperit-o, că era căldură mare în Bărăgan, vă daţi seama! Apă nu am avut, ne aducea cu cisterna din [Braţul] Borcea şi oamenii se duceau şi luau apă şi aia am băut-o mult timp, s-au îmbolnăvit mulţi şi… Ce e durere, cea mai mare ce o ţin minte – eram totuşi copil de 11 ani – că în primul an s-a făcut un cimitir foarte mare. N-au rezistat în iarna respectivă, în special bătrânii din Banat, clima din Banat era temperată, acolo a fost o iarnă grea şi nu au putut să reziste şi au murit foarte mulţi… Deci, noi am fost duşi acolo… fără să ştim [de ce], nici la ora actuală, dacă pe cineva întrebi: <Dom’le, de ce ai fost dus în Bărăgan?> nu ştiu dacă poate să dea un răspuns. […]
După aia s-a făcut primărie [consiliu popular], s-a făcut şcoală, s-a făcut… tot s-a făcut!
Oamenii nou-veniţi au făcut…
Tot cei din sat… dacă nu a fost nimic! A fost câmp liber – câmp liber! Vedeai un pom la 100-200 de metri, ăsta e Bărăganul: cât vedeai cu ochii, câmp!”
„Ne-a dat posibilitatea să muncim acolo”
„Ni s-a pus pe buletin ştampila <DO>, <domiciliu obligatoriu>. Şi, prima dată, raza de deplasare a fost cinci kilometri. N-aveai ce să faci! Şi n-aveam voie să luăm legătura cu nimeni, să trimiţi scrisoare, să primeşti sau să trimiţi pe cineva, doamne fereşte, nu avea nimeni curajul!… Eu mă duceam… atât eu, cât şi fraţii şi părinţii, la muncă.
Eraţi păziţi când vă duceaţi la muncă?
Nu eram… Era multă miliţie în sat, dar nu pot să spun că mă ducea cu miliţia la muncă. Ştiam, ni s-a spus că trebuie să ne ducem la IAS [Întreprinderea Agricolă de Stat], noi am muncit la IAS, că aceste culturi de bumbac aparţineau de IAS Borduşani. Şi norocul nostru care a fost? Că directorul IAS-ului era un om… ne-a dat posibilitatea să muncim acolo, posibilitatea să şi mâncăm mâncare caldă, la cantină, adică… totuşi! Şi mai e o treabă, ce am observat faţă de localnici: noi, în al doilea an, am început practic să trăim totuşi mai bine ca acei localnici.
Ce înseamnă <localnici>? Că spuneaţi că nu era nimeni…
Din Borduşanii Vechi. La cinci kilometri era comuna Borduşani… ăia n-aveau în casă decât un prici, atât. Şi o masă. Nici nu munceau!… Noi munceam. Norocul nostru care a fost, la toată lumea, că ne-a dat un lot de grădină. Şi lotul ăla de grădină însemna foarte mult! Fiecare parcelă a fost cultivată extraordinar, aşa cum se cultiva în Banat.”
Dumneavoastră primeaţi nişte bani pentru munca depusă?
Da, da… Au ajuns să dea la cules bumbac un leu, un leu culesul unui kilogram de bumbac. Şi am reuşit să culeg maxiumul, într-o zi, 39 de kilograme, că asta a fost vârful, dar n-am mai reuşit să ating [cantitatea asta]… Media era în jur de 20-25. La sfârşitul zilei, plata ta era cântarul, se cântărea bumbacul care l-ai cules şi imediat se făcea şi statul [de plată], se dădeau banii. Şi asta era muncă bună…”
„Am plecat cu bucurie”
„Câţi ani aţi stat în Bărăgan?
Exact patru ani, o lună şi nouă zile…
Şi tatăl dumneavoastră, care era învăţător, a putut să profeseze?
Nu… Tatăl meu, faptul că a fost învăţător… De ce spun că acel director [ne-a ajutat]… l-a testat pe tata şi tata era bun în contabilitate şi l-a angajat contabil acolo, la IAS.
Alte vizite aţi mai primit, în acei ani, ale personalităţilor din partid?
Nu, nu, singura atunci [în 1951]. Şi n-a stat, atunci, Ana Pauker decât vreo… să zicem, trei sferturi de oră. Dar am văzut-o personal – am văzut-o personal!
Şi ce impresie v-a făcut?
Ne era teamă la toţi de ea! Eu nu prea eram… că eram mic. Dar curiozitatea… Era de comandă, să se execute – şi s-a executat, s-a făcut! Că, altfel, nu ştiu dacă mai supravieţuiam, că în bordeie nu se putea. Şi, vă spun, în sat la noi, la sfârşitul lui august, a venit o vijelie şi o ploaie şi a inundat bordeiul… noaptea! Noroc că s-a trezit [tata] şi am ieşit din bordei, că puteam să fim înecaţi acolo, tot. Deci au fost nişte necazuri mari!… […] Am plecat cu bucurie [de acolo], noi am fost prima serie care am plecat.
Dar cum aţi fost anunţaţi că puteţi pleca?
Am fost chemaţi la miliţie. Nimeni nu ştia nimic. A venit o comisie din care erau numai ofiţeri de miliţie. […] Ştiu că am intrat înăuntru, ne-au primit foarte frumos, <Vă rog, luaţi loc>. Tata, eu – am fost şi eu! – a fost şi fratele, am fost toţi acolo, mama, sora vitregă. […] Şi ne-a spus: <Începând cu ziua de astăzi, nu mai sunteţi consideraţi… cu domiciliu obligatoriu”. Şi ne-a cerut buletinele la toţi – deja buletinele erau făcute – şi ne-au dat alte buletine în loc, […] fără <DO>. Şi ne-a zis să plecăm unde dorim, dar timp de şase luni să nu ne ducem în localitatea de unde am plecat, pentru că sunt locuinţele [noastre] ocupate şi trebuie scoşi oamenii de acolo, trebuie refăcute casele, trebuie nu ştiu ce…”
[Interviu de Silvia Iliescu, 2003]
