Cleo Stieber – o voce de aur
În anii ’50, Cleo Stieber a fost una dintre cele mai cunoscute voci ale Radioului. De profesie medic pediatru, Cleo Stieber a fost craincă în Radio din 1949 până în 1957, când, la propunerea conducerii Radioului, a trecut pe post de prezentatoare la nou înființata Televiziune Română. În cei opt ani cât a fost crainică la Radiojurnal, Cleo Stieber a învățat să-și dozeze respirația, să citească un document lung și sec. A fost ajutată și de un curs de dicţie ținut în Radio de câțiva tineri absolvenţi ai Facultăţii de Teatru. Ca și la Radio, și la Televiziune, datorită vocii sale și a profesionalismului său, Cleo Stieber a fost apreciată. Cu toate astea, în 1966 Cleo Stieber a hotărât să emigreze în Germania împreună cu familia. Mulți ani mai tîrziu, cu nostalgie, Cleo Stieber își amintește de tinerețe, de colegi, de anii petrecuți în Radio.
„Eu am intrat la Radio printr-un concurs. În 1949 Radioul cãuta crainici şi ne-am prezentat 800 de candidaţi şi din 800 de candidaţi am rămas doi. Partea picantă a poveștii este că eu am venit la concurs imediat după celebrarea căsătoriei. De la primărie m-am dus la Radio. Eram studentă şi aveam nevoie de bani să-mi plătesc facultatea şi asta m-a făcut să lucrez pe lângă școală. Concursul consta dintr-o probă vorbită la microfon şi după aia urma un soi de interviu care-l făceai cu cineva din comisie despre probleme de cultură generală, literatură, politică… nu-mi mai aduc aminte exact. Pe post am intrat în 1949. Știu că lucram în ture, că ne adunam să vedem ce program avem de prezentat şi pentru mine, ca studentă, această treabă era convenabilă pentru că nu lucram decât două ore pe zi, ori dimineaţa, ori la prânz, ori seara. Deci puteam să-mi fac facultatea, alergam între Facultatea de Medicină, între familie şi Radio.
Am făcut cursuri cu oameni din teatru şi asta m-a ajutat pe mine personal foarte mult. O parte din colegii mei [au venit din teatru]. Era o colegă … nu-mi mai amintesc numele … care era venită din teatru. Și Dinu Ianculescu [o voce de aur a Radioului și apoi a Televiziunii] era venit din teatru. Au venit din teatru şi ei aveau aceste cunoştinţe. Eu a trebuit să învăţ nişte lucruri. S-a făcut la un moment dat un curs de dicţie cu echipa de tineri absolvenţi ai Facultăţii de Teatru. Se citeau foarte multe ştiri, era perioada în care se transmiteau interviuri, se transmiteau lucrările lui Stalin. Ore întregi se citeau la Radio. Asta o făceau mai mult bărbaţii. Îmi amintesc de Gheorghe “Gigi” Scaranţa care a fost la un moment dat crainicul principal. Avea o voce foarte frumoasă şi vorbea foarte frumos. Trebuia să fiu totdeauna atentă la ce citesc, să nu-mi scape limba şi să nu fac greşeli pentru că asta putea să coste capul. Era o concentrare extraordinară din cauza asta pentru că de multe ori se întâmpla că textul să nu fie corect. Noi aveam o persoană care se numea “cap limpede”, care controla, care cenzura. I se spunea frumos “cap limpede”. A fost un coleg, Florescu, care avea o stare de emoţie teribilă când citea, avea o voce foarte bună, chiar mai bună decât a lui Scaranţa, dar era foarte emotiv. A greşit la un articol al lui Stalin şi a fost dat afară. Se întâmpla să fie nişte greşeli de dactilografie şi deci concentrarea era dublă. Trebuia să fii atent şi la ce citeşti şi trebuia să fii atent dacă e-n regulă. Și în această muncă am dezvoltat o tehnică specială, eu nu ştiu dacă şi ceilalţi au dezvoltat-o, dar eu în orice caz am dezvoltat-o: am ajuns să citesc un cuvânt, iar ochiul meu vedea înainte toată fraza.
Dintre preşedinții Radioului de care mi-amintesc… cel mai impresionant dintre toţi a fost Ion Pas. Un om de mare cultură şi cu care se putea discuta absolut orice, nu se enerva, nu ridica tonul la cineva şi totdeauna găsea o soluţie pentru problemele care se iveau. (…) Era echipa de aur de la Tineret şi Copii: Octav Pancu-Iaşi, Octavian Sava, Corneliu Leu, Eduard Jurist, Silvia Chicoş… I-am cunoscut pe toţi ăştia, îmi amintesc de ei. Într-adevăr, era o echipă foarte tare, pentru că erau şi tineri şi entuziaşti şi fiecare vroia să aducă un element nou de cultură, evident.
Ceea ce mi se părea mie pe atunci bun şi interesant este că la două săptămâni sau la patru săptămâni aveam un fel de seminariu în care ascultam înregistrările noastre şi făceam un fel de corectare, un fel de laborator al vocilor. Asta se numeşte azi la Universitate “Laborator de vorbire”. Noi făceam asta fără să ştim că este o muncă ştiinţifică. Asta foloseşte foarte mult când te asculţi pentru că poţi să te corectezi. Îmi amintesc de câteva persoane care lucrau la emisiunile politice interne și externe: Eugen Preda, Radu Vasiliu, Mia Lovinescu, Hortensia Roman.
Cum am ajuns la Televiziune? Lucram de opt ani la Radio şi Televiziunea făcea experimente. Era un studio experimental şi aveau nevoie de o crainică pentru deschiderea oficială a postului. Asta se întâmpla în 1957. Am fost chemată la preşedinte care pe vremea aia era Melita Apostol şi mi-a trasat sarcina să mă duc provizoriu la Televiziune până se va găsi o crainică de televiziune. Între munca de crainic la Radio şi munca de crainic-prezentator la Televiziune este o diferenţă substanţială şi anume la Radio ești singur în cabină cu cei petru pereţi şi cu microfonul. Și este absolut egal cum arăţi, ce faci, cum te mişti. Totul este să exprimi prin voce ceea ce vrei să spui. Și evident toate treburile astea ajung la un moment dat să se concentreze extraordinar în felul de a vorbi”.
[Interviu realizat de Cristian Popişteanu, 1997]
