Victor Gaidamut
La sfârşitul anilor ’40, ruptura dintre cei doi mari conducători, Tito şi Stalin, duce la eliminarea RFS Iugoslavia din Cominform (1948) şi transformarea ei într-o paria a ţărilor din lagărul socialist • urmând politica Uniunii Sovietice, Republica Populară Română îşi înăspreşte şi ea relaţiile cu vecina Iugoslavia • în acest context, Partidul Muncitoresc Român conducător îşi pune din nou în aplicare planul de „distrugere a burgheziei”, de terorizare a populaţiei • 18 iunie 1951: peste 40.000 de locuitori din Banat (români, germani, refugiaţi basarabeni şi bucovineni, aromâni, industriaşi, hangii, intelectuali, mari proprietari de pământ), consideraţi „elemente cu un factor ridicat de risc” şi „simpatizanţi ai duşmanului Tito” sunt deportaţi în Bărăganul arid şi înapoiat • mai mult de 2.600 vagoane de tren şi 6.000 de camioane îi duc pe deportaţi şi îi lasă în câmp, cu lucrurile pe care au apucat să le ia cu ei • pe terenurile deja lotizate, deportaţii sunt siliţi să-şi ridice mai întâi colibe şi apoi case în care aveau să locuiască unii patru ani, iar alţii toată viaţa • în câmpia Bărăganului se înfiripă astfel 18 sate noi.
În noaptea de 18 iunie 1951, o fetiţă de 10 ani din orăşelul bănăţean Bocşa (judeţul Caraş-Severin) a auzit trecând garnituri de tren care spărgeau liniştea. Aceasta este una dintre primele amintiri de viaţă ale celei care avea să devină o cunoscută actriţă, Alexandrina Halic: „Calea ferată trecea cam prin mijlocul localităţii… nu chiar prin mijloc, dar totuşi prin localitate. Şi se auzeau fluierele locomotivelor şi nouă ni se spunea: <Ăştia sunt chiaburii deportaţi în Bărăgan>. Şi am aflat că erau deportaţi, treceau noaptea, în bou vagon – vagoane de marfă – şi duşi… Cred că şi din Bocşa au fost câţiva deportaţi atunci.”
În trenurile care mergeau spre Bărăgan erau oameni de toate vârstele şi etniile, familii întregi. Smulse din gospodăriile lor, nu ştiau unde sunt duse şi de ce. Una dintre acestea era familia Gaidamut care, în timpul războiului, se refugiase în Banat din Basarabia. Victor Gaidamut, al doilea dintre copii, povesteşte acum, cu umor, cum mama îl născuse pe fratele său cel mic pe drumul refugiului: „Eram trei copii ajunşi în gara Titu şi din gara Titu am plecat patru”…
În acea vară a deportării, 1951, familia Gaidamut era alcătuită din mama Eugenia şi cei patru copii. Tatăl, aflat la muncă în Medgidia, nu a fost luat cu ei. Această dramă a strămutării lor silite în Bărăgan ne este povestită, în detaliu, de profesorul Victor Gaidamut, pe atunci un copil de 13 ani.
„N-am mai apucat să strângem recolta”
„În Banat [am stat] într-o casă părăsită de nemţi, o casă nemţească. Şi părinţii s-au apucat de treabă, tata făcuse agricultură în Basarabia şi a fost o perioadă super, în Banat. Extraordinară! Acolo era şi nivelul de civilizaţie mult mai ridicat decât în Basarabia şi decât în restul ţării, pentru că acolo erau nemţii cu civilizaţia lor şi era cu totul altceva. Am avut o perioadă bună. Părinţii mei au avut posibilitatea să ne crească ca lumea. Într-un an, ţin minte că a tăiat patru porci – patru porci într-un an! – plus un tăuraş. Asta e ceva extraordinar! Păi, când am ajuns în Bărăgan, stăteam în colibă, ca şobolanii. […] Şi dacă lucrurile mergeau bine, cred că rămâneam acolo.
Numai că s-a întâmplat… eu terminasem clasa a VI-a, urma să intru, în ’51-’52, să fac clasa a VII-a. Şi în primăvara lui ’51 părinţii mei au <mirosit>, au sesizat că urmează să se întâmple ceva şi au hotărât să părăsim zona. Dar, cum?! Mai întâi a plecat tatăl meu undeva lângă Medgidia, la o fermă viticolă, a rămas mama cu noi. Şi urma să strângem recolta din ’51 şi, imediat ce am strâns recolta, plecam şi noi de acolo. Dar n-am mai apucat să strângem recolta, fiindcă pe 15 iunie ’51, cu poliţie [miliţie] şi cu militari la poartă, [am fost] îmbarcaţi…”
„Mama avea în plan: dăm foc la vagon şi fugim!”
„Fratele meu terminase clasa a VII-a, avea dosarul pregătit să plece la Timişoara pentru a da admiterea la o altă şcoală şi, având dosrul pe masă, i-au luat şi dosarul lui. Zona a fost împânzită de armată şi poliţie şi, la miez de noapte, s-a postat militarul cu arma în faţa porţii. Şi când s-a crăpat de ziuă, a pătruns poliţaiul şi ne-au spus: <În termen de…>, câteva ore, <să fiţi cu bagajele făcute şi prezenţi pe peronul gării>.
Au fost agresivi cu dumneavoastră?
Nu, nu… dar dacă făceam pe nebunii, cred că… nu, noi n-aveam ce face, că tatăl meu nu era. Era mama cu patru copii… şi ce să facă mama? Am strâs ce puteam să strângem noi în câteva ore, da, în trei-patru ore. Ce puteam să strângem?
Nu v-au spus nimic, nici unde vă duceţi…
Niciun motiv, nicio explicaţie, absolut nimic, nimic!… Nici unde ne duce şi aşa mai departe. Mama era îngrijorată, dacă ne duce [înapoi] în Basarabia?… Avea în plan: dăm foc la vagon şi fugim!
O săptămână am făcut din Banat până în Bărăgan, până în Ciulniţa sau până în Călăraşi, cu trenul, în bou-vagon. Şi în momentul când am ajuns în Ciulniţa, dacă se continua către ieşire [din ţară], ăsta era proiectul: dăm foc la vagon şi fugim, ce-o fi o fi! Ei, nu s-a întâmplat… Când am văzut că se coteşte către Sud, gata, la Călăraşi ne duce!
La Călăraşi ne-au debarcat pe peronul sau pe rampa gării, exact ca pe nişte vite, cu bagaje, cu ce aveam, acolo. Unii aveau şi vitele cu ei, la noi au rămas vitele în curte, că nu se putea, au rămas toate – ţin minte urletul animalelor, urlau, domnule, urlau animalele!”
„Vă faceţi adăpost”
„Cam câte familii erau într-un vagon?
Noi eram vreo patru familii într-un vagon din ăla uriaş. […] Erau din Teremia Mare, îi ştiam, ne cunoşteam…
Şi, până la urmă ne-au debarcat în Călăraşi, ei, acuma nu ne mai duc în Rusia – aşa era teama! – <Nu ne mai duc în Rusia, dacă ne-au dat jos aici…> Şi au început, cu autocamioane, îmbarcaţi şi plecam. <Unde plecăm?> <Păi, vă dăm pământ…> – minciuni! […] În jurul Călarăşului s-au făcut vreo cinci-şase sate noi, Roseţi… şi de la Roseţi, 4 kilometri Nord s-a format Olaru, satul nou Olaru. De la Călăraşi la Grădiştea s-a format sat nou Iezerul. De la Călăraşi către Slobozia s-a format sat nou Pelinul şi, mai sus, la Drajna, Dragalina… […] Deci, în zona asta au fost cinci-şase sate noi.
[Pe noi la] Olaru, acolo ne-au lăsat… Aveau deja suprafeţele de pământ delimitate, 2500 metri delimitaţi şi ne-au pus acolo, <Vă faceţi adăpost>. […] Şi am rămas acolo – am rămas acolo! Patru ani, deci ’51-’55, am rămas acolo…”
„Ţinea nişte tăvi pe capul nostru ca să nu ne ude”
„Primele momente sunt de un primitivism… aşa, ancestral, ca să zic. Aruncaţi în lanul de grâu – noi am picat într-un lan de grâu copt – şi acolo am început să tăiem lanul de grâu şi să facem snopi, să acoperim o colibă, deci ne-am făcut o colibă pentru adăpostire…
Dar aveaţi ceva unelte?
Cu cuţitul, cu ce aveam, n-aveam unelte… […]
Şi cam câte familii erau lăsate în câmp, aici?
Phuuu! Eu cred că, pe puţin, au fost în Olaru vreo 400 de familii… Dacă a fost o şcoală cu elevi de la a I-a până la a VII-a şi plină, cu clase paralele, chiar… eram numeroşi. Cifra totală a deportărilor e apreciată cam la 44 000 de suflete. Când zici 44 000 te cam iei cu mâinile de cap! În fine, am încercat… mama plângea, eu, la vârsta aceea, mi se părea că trăiesc o aventură, nu realizam tragismul situaţiei, efectiv nu realizam! […] Mi se părea o aventură, domnule! Extraordinar!… Dar, în acelaşi timp, am şi imaginea mamei care plângea. Eram în colibă şi, când începeau ploile, prin colibă picau stropi peste noi şi noi eram patru copii acolo, înveliţi cu ce apucam, cu ce apucase şi ea, cu ţoluri, cu pături. Şi atunci ea ţinea nişte tăvi din alea de făcut pâine, le ţinea pe capul nostru ca să nu ne ude, să nu cadă [ploaia] pe cap. Şi nici nu vroia să ne trezească. Şi ea plângea. Dar eu nu-i percepeam durerea, abia peste ani am realizat că plâng pentru durerea ei de atunci…”
[Interviu de Silvia Iliescu şi Steliu Lambru, 2022]
