Carl Franz Dunaienco
Carl Franz Dunaienco se născuse în 1942 în Austria. Tatăl său murise pe front, iar mama se recăsătorise. Erau bucovineni de etnie germană şi după încheierea războiului, în 1945, s-au putut întoarce în ţară. Familia Dunaienco s-a aşezat în Banat unde avea câteva cunoştinţe, în comuna Lenauheim din fostul raion Sânnicolau Mare. Legea din iulie 1947 „pentru înfiinţarea operaţiunilor necesitate de aşezarea definitivă în Banat a îndreptăţiţilor la împroprietărire şi a populaţiei transferate din alte regiuni ale ţării” le-a permis să primească casă şi pământ (5 hectare), aşa încât cei patru copii ai familiei au putut creşte în condiţii normale. Doi ani mai târziu au început, însă, presiunile pentru înscrierea în Gospodăria Agricolă de Stat. Comuniştii se grăbeau cu colectivizarea. Capul familei Dunaienco nu a vrut să se înscrie şi nici alţi consăteni, cam jumătate de sat. Drept represalii, toate aceste familii – considerate de autorităţi „duşmani ai poporului”, „fascişti” sau „titoişti” – au fost deportate în ziua de 18 iunie 1951. Carl Dunaienco avea 9 ani, aşa încât amintirile sale despre drumul din Banat până în Bărăgan sunt limpezi.
„Copii, sculaţi-vă, plecăm, nu se ştie unde”
„Noi locuiam undeva în marginea satului, în marginea satului era un islaz mare. Şi în anul ăla, 1951, au venit trenuri cu militari în gară – trenurile astea, bou-vagon cum se spune – şi au coborât prea mulţi. Nu bănuiam noi – nu noi, ca copii, dar nici părinţii – n-au bănuit niciodată ce se întâmplă. În mod automat, [militarii] s-au instalat. Şi, pe data de 18 a fost ziua Rusaliilor, a fost într-o duminică şi luni dimineaţa… Deci, de duminică, pe data de 18, tata şi-a pregătit tot ce trebuie în căruţă: coasă, cutare, cutare, să plece la cositul orzului, că orzul e prima cultură care se cosea în luna iulie. Şi a înhămat caii. Când să iasă pe poartă – două porţi mari, aşa – o santinelă la poartă, un soldat român. L-a somat pe tata şi i-a spus că n-are voie să părăsească [curtea]. Tata imediat a venit, a anunţat-o pe mama. Noi dormeam, încă era devreme, nici nu se luminase ca lumea. Ne-a lăsat mama să dormim şi când s-a luminat a trecut pe la fiecare la pat, dormeam toţi într-o cameră, <Copii, sculaţi-vă, ne pregătim… plecăm, nu se ştie unde>.
Ne-am trezit, vă închipuiţi ce veste ne-a dat! A început să plângă mama. Între timp, soldatul şi-a văzut de treabă, a stat la poartă, acolo. După ce s-a luminat, peste o oră, a venit o comisie, nişte miliţieni, nişte ofiţeri de armată: <Pregătiţi-vă, că în două ore trebuie să părăsiţi casa şi curtea>. Am pregătit, ce să facem…
Nu v-au spus de ce şi unde vă duc?
Nu. Niciun motiv, nimic. Nici adresă, nimic, nu s-a ştiut absolut nimic! […] I-am întrebat şi nu ne-au dat niciun răspuns… <Aveţi răbdare, unde mergeţi e bine, aveţi casă, aveţi tot…> şi aşa ne-au trimis de-acolo, <aveţi tot ce vă trebuie…>
Au fost agresivi?
Au fost! I-au făcut percheziţie corporală lui tata, lui mama, au căutat şi în cearceafuri şi-n plăpumi şi-n dună [plapuma de puf], ce aveam, aşa, că a fost bănuit că tata a avut pistol. Pe sora mea mai mare au tras-o de codiţe, să spună unde ţine tata pistolul – de unde pistol?! O prostie! Numai să găsească… să invoce un pretext ca să ne facă un control. Nu numai pe noi, i-au controlat pe mulţi, pe majoritatea…
Au ţipat la dumneavoastră?
Da… <Unde e, mă, pistolul? Unde e pistolul?> agresivi, aşa, în expresie. Şi n-au găsit niciun pistol. Ne-am îmbarcat, am deschis frumos porţile…”
„Am luat calul, câinele, atât…”
„Ce lucruri aţi putut să luaţi?
Dar ce s-a putut lua într-o căruţă?! […] Îmi amintesc că ne-au mai dat o altă căruţă, a unui cetăţean care n-a fost deportat, şi am încărcat în două căruţe… Am luat calul, câinele, atât, restul nimic n-am luat… Am avut oi, am avut porci, am avut păsări, cinci hectare de pământ, toate cultivate până la ultimul metru – nimic, nimic, nimic! Absolut nimic n-am luat! Culmea, nici proces verbal, niciun document, nimic, absolut!
Am plecat de la casa din Lenauheim la gară. La gară erau cred că sute de şifoniere, de alea, de toate, pe peronul gării. Între timp, s-a completat un tren de marfă spre Jimbolia. A venit trenul nostru, l-au parcat acolo şi am început să îmbarcăm. Am îmbarcat, eram zeci de familii, copii mici, mai plângeau, mai… Tren de marfă – tren de marfă! – niciun vagon de clasă. Am îmbarcat şi am plecat; când s-a întunecat, aşa, nu ştiu, în jur de ora 12-11-12 noaptea, s-a pornit trenul şi am plecat.
Am ajuns în Timişoara, în triaj. În triaj, toată noaptea manevre. Nu puteam să coborâm, că pleca. […] Când se oprea, când [mergea]… se ciocneau vagoanele, probabil – zic şi eu în mintea mea – că formau garniturile. [Din] garnitura noastră de 64 de vagoane de cale ferată n-am ajuns cu toţii în Dâlga. De-acolo, din Timişoara, au făcut… [o repartizare] au luat vagoane şi au format trenurile. În triaj la Timişoara toate liniile erau ocupate de vagoane de marfă – toate! Absolut totul, numai vagoane şi vagoane. […] Şi totul închis…
Şi cum aţi aflat că sunteţi în Timişoara?
Păi, era simplu de aflat, că se vedea prin grătarele alea… […] vagoanele alea au aşa, nişte geamuri şi au nişte gratii, prin alea vedeam. Şi mama şi tata cunoşteau Timişoara, noi [copiii] nu ştiam… […]
Eraţi speriaţi?
Nu, de ce să ne speriem? Trenul mergea colo-colo, se auzea că merge, calul era cu noi în vagon, în partea astălaltă erau bagajele noastre, pusesem ceva [pe jos], că dormeam acolo, şi calul era în partea cealaltă. Căruţa desfăcută, demontată şi pusă unde era calul. Noi am avut un singur vagon, un vagon de mai mic tonaj, alţii care au avut vagon mai mare… băgau câte două familii. Da, am avut norocul ăsta.”
„Ne aşteptam să mergem cine ştie pe unde, prin Siberia”
„A plecat trenul din Timişoara, tot încoace, tot încoace, tot încoace, înspre Estul ţării. Am ajuns undeva unde oprea trenul, că atunci erau locomotive cu apă, cu abur, şi trebuia să-şi ia cota de apă. Ei, în perioada aia reuşea tata, repede-repede, lua găleata şi fugea şi lua apă pentru… – şi nu numai el, toţi bărbaţii – fugeam şi luam apă şi eu, dădeam la animale. Ţin minte că a avut mama o maşină de-asta de gătit cu petrol, cum era înainte… […] Mi-aduc aminte că am luat nişte pui de găină – în luna iunie, pui bunicei erau – ştiu că a prins câţiva pui şi i-a băgat într-o cuşculiţă şi pe ăia i-am mâncat, nişte pâine… Plus de asta, undeva, unde oprea trenul, erau grupuri de fete de-astea tinere, de la Crucea Roşie şi treceau din vagon în vagon şi întrebau câte persoane sunt în vagon. Dacă eram şase, [dădeau] şase felii de pâine cu marmeladă şi câte-o cană cu ceai, aveam o cană mare cu ceai şi întindeam [o cană sau] ce-aveam, acolo, şi ne puneau ceai. Asta ne dădea din partea Crucii Roşii… Pe urmă, oprea trenul în alte localităţi, mi-aduc aminte şi acuma că a oprit în Craiova. Şi acolo, tot aşa, au venit fetele astea de la Crucea Roşie şi ne-au dat mâncare, ceva, nu mai ţin minte [ce], dar ne-au dat.
Am ajuns în Bucureşti, am ocolit Bucureştiul, nu ştiu pe unde, că ne-am trezit undeva în zorii zilei într-o gară, nu ştiam unde suntem. Au început să întrebe mama, tata, au început să fluiere ceferiştii: <Gata, aici coborâţi!> Trenul a tras cu uşile către Nord, nu puteai să… gara era în partea cealaltă. Şi au început să citească respectivii, unul zicea <Dârza>, altul <Dâlga>, altul <Gârba>… <Mă, suntem în România!>, era o bucurie, oarecum, că suntem în România. Noi ne aşteptam să mergem cine ştie pe unde, prin Siberia. Când au tras trenul la rampă, au început să debarce. Când am deschis şi noi uşa la vagon, am văzut o groază de căruţe, cai, pe lângă gară, pe-acolo. Erau băştinaşii din satele din jurul Dâlgii care, obligaţi, îi aduseseră de cu noapte acolo să ne ajute pe noi, să ne ia, în ajutorul nostru. Au început să vină băştinaşii, au intrat [în vagon], au dat căruţa [noastră] jos, au montat-o cu tata, acolo, au dat calul jos şi au început să ia bagaje, şifoniere, tot ce-aveam acolo, le-au îmbarcat în două căruţe. Cu două am plecat din Banat, cu două ne-am [dus la Dâlga]…”
„Am început să vedem şifoniere… pe mirişte”
„Şi au format o coloană, aşa, din faţa gării, paralel cu calea ferată, dă-i, dă-i, dă-i încoace, spre Bogdana, înspre Dragoş Vodă, aşa, înspre Estul României… Şi am mers paralel cu calea ferată, vreo doi kilometri, şi am întâlnit o lizieră mare de pomi, de salcâmi, aşa, de 10 metri -12 metri, înalţi. Imediat am luat-o pe lângă pomi, paralel cu liziera de pomi şi am început să vedem şifoniere, lucruri de-astea, tot câmpul, pe mirişte. Miriştea ce înseamnă? Grâu cosit, îl cosiseră ei cu o perioadă puţin mai-nainte, sau orz, ce era, şi erau snopi, aşa. Că maşinile alea agricole, atunci coseau grâu şi făceau snopi, îi legau şi-i aruncau aşa, pe câmp. Şi erau numai ţăruşi de-ăştia, bătuţi în pământ, o parte era dată cu rindeaua. Şi acolo era număr, numărul cutare, cutare-cutare-cutare – nouă ne-a căzut numărul 353.
Am ajuns acolo şi [soldatul] zice: <Gata, aici coborâţi!> A început mama să plângă: <Păi, cum, mi-aţi promis că…> cutare-cutare. Soldatul care a venit cu noi până acolo, la locul… de-acolo a plecat şi nu l-am mai văzut. A început să plângă mama… Câţiva miliţieni [au zis:] <Bă, să fiţi mulţumiţi că sunteţi aici, că voi meritaţi să vă ducă nu-ştiu-unde…> Ei, [eram] în mijlocul câmpului!
[Interviu de Silvia Iliescu şi Steliu Lambru, 2022]
